"Muzica nu e calea de ieşire, e calea de intrare" - interviu cu Trilok Gurtu
Muzicianul indian de talie mondială Trilok Gurtu a ţinut capul de afiş al Festivalului timişorean Plai din această toamnă. A doua zi după concert, Trilok Gurtu a participat la un atelier neconvenţional în cadrul căruia a răspuns la întrebările publicului şi a prezentat instrumentul indian tabla.
Care este istoria scurtă a tablei?
Nu se ştie cum a apărut instrumentul, fiecare are o poveste. Instrumentul tabla are un limbaj al său, şi asta este foarte rar. Mulţi oameni nu ştiu ce intensă este această muzică. Este vorba de foarte multă disciplină în a fi muzician, aşa am fost învăţat. Acum, în zilele noastre, trebuie să fii întîi om de afaceri, şi apoi muzician. În plus, trebuie amintit că India este foarte aproape de Africa cînd vine vorba de muzică. În perioada cînd muzica s-a dezvoltat în aceste două regiuni, America nici nu exista. Aceste două culturi sînt foarte importante pentru mine.
Cum comunicaţi cu publicul?
Mîinile vorbesc cu ascultătorul prin intermediul tablei. Profesorul meu m-a învăţat să nu cînt ca un robot, să dau viaţă. În muzica indiană trebuie să înveţi să fii foarte rapid. Profesorul nu repetă de multe ori. Nu am fost crescut cu „muzica scrisă“.
Poate muzica indiană să te ridice la un nivel spiritual superior?
Nu sînt preot, dar pentru mine muzica este ceva spiritual. Nu mă joc cu aşa ceva. Despre lucrurile astea nu vorbeşti pur şi simplu. Muzica e un bun vehicul pentru a te duce mai aproape de tine însuţi. Nu e calea de ieşire, e calea de intrare. Muzica are putere, dar depinde de fiecare cum o foloseşte. Ritmul e foarte important. Fără el, muzica este moartă. Mulţi cred că muzica indiană e complicată. Celor care îmi zic asta le spun: e ceva în neregulă cu voi, nu înţelegeţi pentru că nu aţi fost crescuţi aici.
Poate cineva să înveţe să cînte la acest instrument, fără profesor?
Nu. Esenţa muzicii indiene nu se învaţă din cărţi, este ceva oral. N-o să ai de unde să ştii dacă e bine sau nu. Se întîmplă cu mulţi baterişti care cîntă ca nişte cîrnaţi. Cine crede că poate învăţa şi singur trebuie întîi să fumeze ceva, să cînte şi să se filmeze. Apoi să asculte şi să vadă a doua zi că are nevoie de profesor. Dacă citeşti fără să ştii alfabetul, mai contează că citeşti?
Cînd înveţi să cînţi la tabla, primul pas este tuning-ul. Trebuie să cunoşti instrumentul, să îl acordezi cu tine însuţi. Întreaga cultură e bazată pe cîntat, cum să faci instrumentul să sune, chiar înainte ca acesta să existe. Sînt 16 timpi de bază, patru pe fiecare dintre patru degete de la o mînă, o manieră foarte rapidă de a număra timpii. De asemenea, se mai poate prin limbaj, prin cuvinte. Oricum, cîntatul este primul, instrumentul vine abia după. 90% din muzica indiană e improvizată, puţină lume ştie asta. Oameni din puţine culturi pot face, de exemplu, o improvizaţie din trei note, care poate dura şi o jumătate de oră, fără nici un moment de plictiseală.
De cît timp colaboraţi cu muzicienii alături de care aţi cîntat pe scenă la Festivalul Plai?
Ne ştim de doi-trei ani. Acum lucrez mult cu muzicieni europeni. Cred că în Europa se găsesc mulţi muzicieni grozavi şi se poate produce multă muzică bună. Muzicienii din grupul meu îmi sînt foarte credincioşi mie şi muzicii mele, sînt cu adevărat norocos. Mereu îi presez, toată lumea învaţă şi toată lumea face tot ce poate. Nu mă gîndesc prea mult, las lucrurile să se întîmple, nu vreau să controlez tot ce se întîmplă.
În anii ’70 aţi fost respins de Academia Americană de Muzică Berkeley. Cum v-a influenţat acest lucru destinul?
Faptul că nu am fost primit la facultate s-a dovedit a fi pînă la urmă o adevărată binecuvîntare. E bine cînd se întîmplă şi astfel de lucruri. Te simţi insultat pe moment, dar de fapt nu e aşa. Mă bucur că nu sînt un muzician american care cîntă jazz, mă bucur că sînt eu însumi. Acum le mulţumesc celor de la Berkeley.
Anul acesta, muzicianul indian Zakir Hussain a cîntat în România, la Festivalul de Jazz de la Gărîna. Aţi cîntat cu el în trecut?
Da, sigur! Zakir Hussain e cel mai bun cîntăreţ la tabla, din India. Eu, de exemplu, nu cînt doar la tabla, ci la mai multe instrumente: tobe, percuţii, găleata cu apă...
La Plai a urcat pe scenă şi muzicianul Manu Delago, care cîntă la un instrument relativ nou, mai puţin cunoscut profanilor, hang. Ce părere aveţi despre acest instrument?
Pentru mine nu este o noutate, ştiu instrumentul de mult timp. Nu e deloc practic atunci cînd trebuie transportat la concert. În plus, sunetul este limitat, nu doar pentru mine, ci şi pentru publicul meu.
Un singur cuvînt care să vă definească muzica?
Unul. Dacă totul e similar, atunci totul este un singur lucru. Muzica este una singură.
Cunoaşteţi vreun muzician român?
Doar pe Gheorghe Zamfir. Nu îl cunosc personal, însă este singurul de care am auzit.
Vă faceţi griji vreodată pentru ceva?
Obişnuiam să-mi fac griji, dar acum evit asta. A exista înseamnă a-ţi face griji, pînă la urmă, dar trebuie să fii liber.
Sînteţi liber?
Încerc. Mintea mea poate să se frămînte, dar eu nu-mi fac griji.
a consemnat Lavinia BĂLULESCU
fotografii de Remus RUNCAN
