Bicicleta de damă din capul meu
Prima dată cînd am zburat cu bicicleta eram în clasa a opta. Veneam din centru, maică-mea mă lăsa afară doar pînă se întuneca, aşa că mă grăbeam cu bicicleta roşie, fragilă şi totuşi extrem de rezistentă. Purtam cei mai frumoşi blugi ai mei, unii închişi la culoare, albastru-indigo, de care nu am mai găsit de atunci. Am închis ochii timp de cel mult două secunde, mă tot gîndeam la un băiat, nu mai ştiu cum îl chema, oricum îl tîrîsem o zi întreagă pe urma roţilor mele, prin toate coclaurile. Două clipe, atît a fost de ajuns ca să nu văd groapa. N-am ştiut exact ce mi se întîmplă. Am zburat. O milisecunda, chiar am fost departe în aer. Eu, bicicleta, gîndurile, blugii albastru-indigo, totul, totul.
Peste ani, bicicleta roşie, uitată tot de mine în curte, lîngă un gard, a ruginit şi spiţele i s-au umplut de păianjeni. Un vecin a vrut într-o zi să o cumpere, era zidar şi avea nevoie de ea ca s-o încarce cu bidinele şi găleţi. Ştiu că taică-miu a refuzat, deşi în primele secunde s-a gîndit s-o dea. Ce-i drept, eu n-o mai foloseam. Cu toate astea, faptul că ea încă mai stătea acolo, rezemată de gard, fără ca nimeni să îndrăznească să o mute chiar şi un centimetru mai încolo, era ca un fel de promisiune că într-o zi m-aş putea întoarce definitiv acasă. Zidarul a insistat totuşi, a întrebat de ce nu o dă, oricum e aproape stricată, iar taică-miu, uşor încurcat, a răspuns: „N-ai ce face cu ea. E de damă“.
Altă bicicletă i-a luat locul între timp, nu roşie, ci albastră, zdravănă şi masculină şi oricum altcumva. Iar bicicleta zburătoare, „de damă“, care mi-a zdrobit genunchii, coatele, mi-a făcut praf cei mai frumoşi blugi şi aproape mi-a rupt o coastă încă mai stă lipită de un gard. De data asta însă nu într-o curte, ci doar în capul meu.
Lavinia Bălulescu este scriitoare. Cel mai recent volum publicat: Lavinucea. Mai multe informații aici.
