Nu sînt un copil cuminte
Nu sînt un copil cuminte,
am cinci luni,
maică-mea mă lasă în pătuţ şi
cînd se întoarce
nu mai sînt acolo. Am trei ani jumate
pun prima dată mîna pe un cîine.
Am şapte fug în stradă încălţată într-o pereche albă
de pantofi cu toc.
Am treişpe, dau pe gît două beri,
cinşpe, mă ţin de un necunoscut în parcul central.
Nouăşpe ies de la examen şi fumez trei ţigări una după alta.
Douăzeci, te întîlnesc pe tine.
Tu crezi că eşti singur cu mine aici, dar nu e nici pe departe aşa.
Vezi doar o fată
dar eu trag după mine zeci de oameni.
Sîntem doi dar camera e plină de toţi cei care.
Vii şi morţi, frumoşi şi urîţi, stau pe scaune, în picioare,
întinşi pe sub masă, mănîncă acadele şi citesc ziare,
îşi umplu timpul cu rebusuri şi sudoku, orice doar ca să fie aici.
Maică-mea e prima, lîngă noi, nu ne scapă din ochi,
taică-miu nu e atît de insistent dar ne vede,
mătuşa-mea ne coace un chec,
bunicu-miu şi bunica sînt căţăraţi pe birou,
Vali care a murit în clasa a şasea şi pe care nu l-am mai visat
dar i-am aprins multe lumînări,
prima pisică albă pe care am avut-o Ţiţi perfecta
minunata, grozava, apoi Cochi
dragostea vieţii mele căţeluşa adevărată
cu urechi de pluş îngopată în grădină
la al treilea par de lîngă gard,
draga mea Cireşica, în braţe cu două tratate de psihologie,
explicîndu-ne, ce-i drept în şoaptă, că e normal
să ne îndreptăm spre tavan.
Oli – cea care e persoana mea şi cîinele Simba.
Toţi sînt aici cu noi în cameră pentru că
eu i-am adus cu mine. Toţi mă urmează,
ne respiră în nas, ne ascultă bătăile inimii,
ne obligă să depăşim ritmul cardiac normal,
să trecem dincolo
dincolo dincolo
acum acum acum,
noi doi trebuie să facem asta şi o facem,
existăm într-o realitate paralelă cum ar veni!
Nu că aşa e?
Nu că atingem tavanul şi că nu mai îmbătrînim?
