Noaptea, iulie, joi
Două nopţi am stat pe malul lacului aşteptînd să iasă din apă unchi-miu, nea Pandele, care murise marţi. De fapt, a apărut chiar cînd îmi luasem gîndul. Dacă în prima noapte efectiv am vegheat, în a doua noapte mi-am căutat un loc mai confortabil să aţipesc. În maşină era prea cald, totuşi era mijlocul lui iulie, iar pe mal mă dureau oasele de la bolovăniş. Am decis să rămîn în maşină, m-am tolănit, am deschis uşile şi am fumat trei ţigări. Apoi m-a luat somnul şi următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost unchi-miu mișcîndu-mă ușor, prin întuneric.
„Ce zi e azi, mhm?“. N-am ştiut ce să-i răspund, mi-au trebuit cîteva secunde să-mi dau seama unde mă aflam. Dormisem strîmb şi acum mă durea îngrozitor spatele. A repetat: „Ce zi e azi?“. I-am zis să urce în maşină şi m-am holbat la el cînd s-a îndreptat spre cealaltă uşă. Parcă îmbătrînise brusc, mergea gîrbovit şi îşi tîra un picior. Mi-am aprins ţigară şi am pornit motorul. „Ce a durat atîta, nea Pandele?“, l-am întrebat. A dat din mînă a lehamite, ca şi cum oricum nu ar fi avut sens să-mi povestească. L-am întrebat din nou, în timp ce întorceam maşina, ce s-a întîmplat de a durat atît de mult. A ridicat din umeri. „Habar n-am. E o învălmăşeală la mine-n creier. Ce zi e azi?“. „Joi“, am mîrîit eu şi i-am întins pachetul de țigări, de parcă mi l-ar fi cerut, apoi m-am concentrat să găsesc drumul prin hîrtoape, spre şoseaua principală.
Nu era mult de mers, dar gropile ne zgîlţîiau şi ne întorceau stomacurile pe dos. „Încă puţin, încă puţin“, i-am şoptit şi i-am dat şi bricheta. „Nu mai fumez“, a răspuns, şi a pus o ţigară înapoi în pachet, după ce se uitase la ea ca la ceva de pe altă lume. Am pufnit în rîs. Cum să nu mai fumeze? Cum, cum? Deci aşa se întîmplă? Mori ca tot omul şi apoi, cînd te întorci, descoperi că te-ai schimbat, că acum eşti altfel, mai bun, mai nu-ştiu-cum? Adevărul e că eram și nervos, de la lipsa de somn. „Poate nici la buci nu mai dai“, am îndrăznit, prefăcîndu-mă că sînt atent la drum, deşi nu era nici măcar o singură maşină la ora aia tîrzie din noapte. Nu degeaba îl întrebasem așa ceva, pentru că fusese mare crai prin cartier toată viaţa lui. Nu iertase pe nimeni. M-am uitat la el cu coada ochiului: nu se supărase. De fapt, nici măcar nu-i păsa. Stătea şi se holba pe geam, parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui rahatul ăla de drum şi luminile slabe ale oraşului din depărtare.
„Deci? Cum a fost?“, am insistat eu. „Totuşi asta e a doua noapte pe care o pierd pe aici. Tre’ să-mi spui cum a fost“. A dat din umeri şi a continuat să se uite pe geam. „Nu mai ştiu nici io exact. Am înotat foarte mult, aveam picioarele aşa uşoare, ca să-ţi spun drept nici măcar nu cred că mă mişcam fizic. Adică înotam, dar cu mintea. Nu ştiu. Apoi am ieşit pe un mal şi am călcat pe o piatră ascuţită, m-am înţepat foarte tare şi am început să şchiopătez. În rest, nu mai ştiu“. „Cum rahat nu mai ştii?“, am zis şi eu într-o doară. În fond, dacă nu avea chef să-mi povestească, era pur şi simplu treaba lui. Eu îmi făcusem datoria ca singura rudă a lui, ba chiar îl aşteptasem două nopţi, nu una, cum se întîmplă de obicei. Voiam doar să ajungem acasă, să fac un duş şi să mă bag în pat, unde să rămîn pentru trei zile şi trei nopţi, atît de obosit mă simţeam. Cît despre unchi-miu, era treaba lui de-acum ce făcea. Avea 60 de ani, era major și vaccinat, putea să aibă grijă singur de el.
„Unde mergem acum?“, m-a întrebat. „Păi unde să mergem?“, am mîrîit eu, „Mergem la noi acasă, să facem şi noi nani“. „Da“, mi-a șoptit, „mergem, dar ce, noi locuim împreună?“. Atunci m-am înecat puțin cu fumul din ţigară şi am pufnit în mintea mea: „Fir-ar să fie, nea Pandele, te-ai dilit de tot, ai plecat om normal și te-ai întors cu creierii pilaf în pălărie“, apoi cu voce tare: „Da, normal, dar cu cine să locuim? Eu locuiesc cu matale şi matale cu mine. Păi nu e aşa? Ce, ai uitat aşa repede? Eu stau la parter şi matale la mansardă, că îţi place tavanul înclinat“, şi am ținut-o tot aşa, încercînd să-i amintesc cum mama a murit şi am rămas noi doi, eu şi cu el, de atîţia ani împreună, cîţi să fie?, vreo zece-doişpe, cam aşa ceva, şi cum am învăţat noi doi să gătim, unul de la celălalt, şi apoi, ce mai tura-vura, apoi, a trecut timpul şi, zilele trecute, iaca, l-am găsit jos, lîngă canapeaua din sufragerie, făcuse infarct şi murise. „Nu-ţi mai aminteşti ziua aia?“, l-am întrebat. În fond, fusese prima lui moarte și toată lumea își amintește, de obicei, prima moarte. „Habar n-am. Îmi amintesc o farfurie plină cu plăcinte. Îmi amintesc un cîine care lătra afară şi nişte voci de oameni. Cam atît“. Mi-am mai aprins o ţigară. „Şi nimic altceva, după aceea? Nimic, nimic, nimic?“. „Nimic! Doar că înotam şi că m-am tăiat într-o piatră, pe un mal“. Ce ciudat, mi-am zis, dar în fond nu mă interesa prea tare, aşa că, de plictiseală, m-am apucat să-i spun cum ajuns eu acasă, l-am găsit acolo şi am sunat la Salvare. Medicul a apărut după vreo douăj’ de minute şi m-a prevenit, din prima, că, cel mai probabil, e mort. Apoi eu l-am apucat de picioare, şoferul Salvării l-a luat de mîini, l-am urcat pe targă și l-am dus în ambulanţă. N-a fost mare lucru, am procedat ca de obicei: l-am dus pe malul lacului, l-am aruncat, apele l-au luat imediat, nu a fost nevoie să legăm greutăţi de el sau alte prostii. Apoi medicul mi-a completat nişte hîrtii, eu am semnat şi aia a fost. Nu mi-a venit să cred că nu mi-a cerut niciun ban, ba chiar am zis Doamne ajută!, păi asta mai lipsea să mă pună şi să plătesc. „Ştii cum zic, nea Pandele? Acum hai că ajungem imediat! Aşa, şi după ce am semnat m-am întors înapoi cu Salvarea în oraş şi m-am dus acasă. Am luat cîteva chestii, ţigări, patru sandvişuri şi am tulit-o înapoi înspre lac, deşi medicul mi-a zis că o să apari după cel puţin o zi. A, şi în faţa casei m-a oprit vaca aia de peste drum şi m-a întrebat dacă s-a întîmplat ceva cu tine, că am văzut Salvarea, iar io i-am zis că nu, nu s-a întîmplat nimic, ai făcut o criză de rinichi şi eşti la spital acum. Cred că m-a crezut, vaca, ar fi vrut ea să ştie exact ce s-a întîmplat acolo! Adică puteam să-i spun, dar pur şi simplu n-am avut chef! Ce, era treaba ei? Ştii cum zic? Apoi m-ar fi întrebat a cîta moarte este și tot felul de lucruri și nu aveam chef de povești“. „Îhî“, a replicat unchi-miu printre dinţi. „Cînd ajungem?“. „Cum cînd ajungem? Uite-acu! Ce, nu mai recunoşti strada? Sîntem la noi în cartier! Aici în dreapta e casa lu’ Mile, ăla cu un singur picior, iar mai în spate, tocmai am trecut, acolo era brutăria aia care s-a închis anul trecut după ce au găsit viermi în pîine. Ce rahat, lasă că o să-ţi aminteşti! Mergi să faci o baie, poţi să faci înaintea mea, sigur ai mai mare nevoie“, am pufnit în rîs, apoi mi-a fost ruşine că rîdeam ca bou’, în fond nu era vina omului că murise. Nici măcar nu puţea.
Am parcat perfect, ca un profesionist, apoi am coborît şi m-am dus să-l ajut şi pe el. N-avea nevoie, se dăduse jos singur, dar stătea şi se uita derutat în jur. Era încă întuneric şi pe stradă luminau doar două becuri amărîte. Toţi vecinii dormeau. „Să vezi că nu ştie care e casa“, mi-am zis, „am sfeclit-o, acum o să am un amnezic pe cap“. Dar, după ce s-a chiorît cîteva secunde, s-a îndreptat hotărît spre casa noastră amărîtă, de pe care picau tencuiala şi acoperişul şi tot. Aha, mi-am zis, te-ai prins, nea Pandele! Aleluia! A nimerit din prima zăvorul, a intrat în curte şi a luat cheia de sub a patra sacsie. Bun aşa! A întrat în sufragerie şi s-a trîntit pe canapea. Eu, după el, abia m-am tîrît, habar n-aveam cum trecuseră zilele astea două. Ce căcat făcusem acolo, pe malul lacului? Mă holbasem, zăcusem, halisem sandvişurile şi mai ce? Timpul trecuse mai greu ca niciodată şi eu mă gîndisem numai la Silvia, la cracii ei lungi cît stîlpii de telegraf şi la curul ăla cît casa în care aş fi intrat zi şi noapte. Mai veniseră şi alţii la lac să-și scufunde morții în alea două zile? Abia acum îmi puneam problema asta. Nu, nu mai văzusem pe nimeni altcineva şi ar fi fost bine ca nimeni să nu mă fi văzut pe mine, mai ales că, de plictiseală, mi-o luasem şi la labă de cîteva ori.
Am scos două beri din frigider și m-am așezat lîngă nea Pandele pe canapea. „Te pomenești că nu mai bei nici bere! Vezi că asta e una din regulile din casa asta, mai știi că tu mi-ai zis? Un bărbat adevărat nu are voie să-l lase pe alt bărbat să bea singur“. Am dat drumul la teve și i-am întins telecomanda. Mi-am lăsat capul pe spate și mi-am zis că o să stau zece, doar zece minute cu ochii închiși, cu sticla de bere în mîna stîngă, în urechi cu vocile prezentatorilor unui canal de știri. În curînd, avea să răsară soarele. Foarte curînd. Urma să mă duc în camera mea, în doar zece minute, să mă trîntesc pe pat, să bag un somn și apoi să merg să i-o trag Silviei. După care voiam să mă duc să mă tund. Îmi cam crescuse părul.
Cînd m-am trezit, soarele îmi bătea în ochi. Sticla de bere imi alunecase și se vărsase pe canapea. Două fete jucau tenis în televizorul dat pe mut. M-am frecat la ochi încercînd să înțeleg ce zi era și ce aveam de făcut. „Joi? Oare era joi?“. Unchi-miu nu se mai afla pe canapea lîngă mine. M-am ridicat și am simțit cum mi se strînge stomacul: nea Pandele era întins pe jos, în dreapta canapelei, în aceeași poziție în care îl găsisem cu două zile în urmă, atunci cînd făcuse infarct. „N-are cum!“, am strigat, cu ochii cît cepele și țîșnit să-l întorc, să văd dacă mai respiră. Mă îngrozea să mai petrec alte nopți pe malul lacului dar, mai ales, nu înțelegeam cum fusese posibil să o pățească în același loc și în aceeași poziție. Cînd l-am întors, însă, am observat că unchi-miu stătea liniștit, cu ochii deschiși, viu și tăcut ca un cîine sătul. „Bun, m-ai speriat, gata, ai reușit să mă sperii! Dacă asta ai vrut, ți-a ieșit! 1-0 pentru tine, sînt cel mai fraier din parcare. Mi-ai făcut-o, nea Pandele, recunosc! Acum hai să mergem sus, la culcare. Două-trei ore de somn acolo o să facă minuni“, i-am spus și am încercat să-l ridic, dar era greu ca lemnul și nu se lăsa mutat. „Păi ce facem, nea Pandele, nu mergem în cameră? Că aici am stat destul“. Nimic. M-am mai forțat o dată, din răsputeri, dar n-am reușit să-l mișc un centimetru. I-am zis: „Dacă așa stau lucrurile, apoi eu te las să zaci liniștit aici și mă duc la mine să dorm, mă ustură ochii. Poți să stai cît vrei pe covor!“, am înjurat printre dinți că-mi pierdeam vremea cu el și am dat să ies din cameră. Atunci l-am auzit șoptind, nemișcat, cu spatele la mine: „Eu mă duc înapoi la lac“. „Cum să te duci la lac, ai înnebunit? Nu ai ce să faci la lac!“. „Uite că trebuie să mă duc la lac“. „Nu te duci nicăieri“. „Ce zi e azi?“. „Joi, ți-am mai spus, joi! Azi e joi! Luna iulie! Joi!“. „O să mă duc la lac, să știi“. „Dar nu ai ce să cauți acolo, nu înțelegi? Oamenii nu merg acolo decît dacă trebuie, altfel nimeni nu merge acolo, amîndoi știm asta, toată lumea știe asta!“, aproape am răcnit, exasperat. „Bine, dar de ce nu merge nimeni? De ce nu pot să merg la lac?“, a răspuns pe o tonalitate la fel de egală, de liniștită, de enervantă, de acolo, de jos, de pe covor, fără ca măcar să întoarcă privirea spre mine. Mi-am strîns pumnii și am încercat să respir normal. „Știi ceva?“, i-am zis, „ia du-te matale singur pe jos pînă la lac! Du-te sănătos, drum bun, într-o oră și ceva ești acolo, în pas de plimbare. Eu ți-am spus că nimeni nu merge la lac fără motiv, mata n-ai vrut să mă asculți, mi-am făcut datoria. Mai departe scrie-n carte“. Unchi-miu s-a răsucit atunci spre mine, cu încetinitorul, de parcă ar fi fost amorțit. „Marine“, mi-a zis privindu-mă în ochi, „Marine. Mi-am amintit ce am făcut acolo alea două nopți. Trebuie să mă duc înapoi la lac. Nu ai ce face, Marine. Nu avem ce face. Vii cu mine“.
Lavinia Bălulescu este scriitoare și jurnalistă.
