Teroare şi marţipan în Budapesta

Ziua întîi.
Sub o umbrelă nesigură 

Hostelul este de fapt un vechi cămin, e curat şi camerele sînt spaţioase. Liftul e cam prăpădit, şi iau decizia să urc pe scări pînă la etajul cinci. ën rest, la geamuri avem termopane, bune de tot, pentru că dincolo de sticlă se întinde un şantier imens, în care se lucrează de zor, într-un zgomot absolut năucitor. Plecăm în căutarea unui restaurant tradiţional, unde comandăm o ciorbă de peşte. ën loc de ceva special, primim o apă chioară, cu multă paprika şi foarte puţină carne. E incredibil de cald şi începe să plouă. Bîjbîim printr-un oraş în furtună, pînă pe malul Dunării, sub o umbrelă nesigură, desprinsă în unele părţi. ëntr-o jumătate de oră dăm cam peste toate obiectivele importante ale oraşului, aliniate de o parte şi de alta a Dunării. Castelul Buda, Parlamentul şi colina Gellert, toate stau cuminţi aşteptînd să treacă furtuna. ëntre timp, descoperim că ungurii sînt pregătiţi să ãvîndăÒ cu succes aproape orice, mai ales istoria şi tradiţia. Muzeele îi ademenesc pe turişti la fiecare doi paşi. Nu doar muzeele enorme în care te pierzi fără hartă, ci micile muzee, ascunse pe străzi greu de găsit pe hartă. Fiecare dintre aceste galerii minuscule este într-o permanentă concurenţă cu celelalte, pentru atragerea vizitatorilor. 

Ziua a doua.  
Într-un labirint subteran 

La intrarea în Muzeul Marţipanului, turiştii primesc o bomboană dintre cele mai aromate. ën cele două încăperi, regine din marţipan în mărime naturală, scene din poveşti şi sculpturi în toate culorile îşi aşteaptă cuminţi vizitatorii. La ieşire, turiştii îşi vor umple, cu siguranţă, coşurile cu preparate care se vînd în acelaşi muzeu. Pe o stradă bine ascunsă, lîngă o cafenea umbroasă pierdută într-un pasaj, se află intrarea într-un labirint subteran. Galeriile care se întind pe aproape 10 kilometri sub Dealul Castelului au fost unite între ele de către turci şi folosite mai apoi în scopuri militare. Turiştii care nu au probleme cu claustrofobia pot explora doar o porţiune de 1,5 kilometri. Labirintul ascunde, în mijlocul său, o fîntînă din care curge, fără oprire, vin. La subsol, la intrarea în labirint, turiştii îşi pot verifica e-mail-ul sau pot alege una dintre cele zece variante de ceai gratuit. Eu una intru pe Yahoo, deşi mi-am promis că nu o să fac asta. Caut şi cafea prin tot ceaiul acela gratuit, dar nu găsesc. Instantaneele zilei: o motocicletă extravagantă echipată cu franjuri de piele maro cowboy-style şi un Corvette Stingray Coupe din 1973, alb, enorm, cam cît un fel de iaht, o senzaţională piesă de muzeu. 

Ziua a treia. 
Pe lîngă ziduri de ceară 

Zi începută în outlet-uri cu cele mai frumoase haine din lume. Cumpăr o fustă într-o culoare între roz şi mov, imposibil de descris în cuvinte. Mai apoi, mers la Muzeul Terorii. Nu vreau să intru, mi-e frică să nu fie ceva ãde groazăÒ. Dar intru, şi este. Culmea însă, nu sînt monştrii la care mă aşteptam, şi nici camere întunecate. Muzeul comemorează victimele terorii naziste şi comuniste. Subsolul, parterul şi cele două etaje accesibile transportă zilnic sute de turişti, într-o realitate paralelă. Instalaţiile montate pe pereţi, televizoarele, muzica discretă sau, din contră, terifiant de puternică fac parte dintr-un scenariu bine pus la punct. Ziduri de ceară, labirinturi din săpun, decoruri din perioada nazistă sau comunistă, imagini din lagăre şi nenumărate fotografii sau poveşti ale celor care au căzut victime ale regimurilor totalitariste, toate acestea completează tabloul unei lumi a haosului. Cum ar veni, altfel de monştri. 

Mai apoi - urcat în bazilica Sfîntul Ştefan, treaptă cu treaptă, pînă la epuizare, din nou nerecomandat claustrofobilor şi persoanelor cu rău de înălţime. Făcut clasicele fotografii cu Budapesta de sus, coborît iar cu picioarele pe pămînt. Căutat strada Vaci, cu cele mai multe magazine, eternele vitrine care îi atrag pe toţi turiştii cu haine, parfumuri şi obiecte de anticariat scumpe, care nu fac doi bani. Pierdut multe minute într-un magazin amărît în care se găseau steaguri şi insigne ale cluburilor din întreaga Europă. Majoritatea vechi, şterse după atîtea utilizări, îşi aşteptau un ultim cumpărător. Printre ele, pierdute, un steag cu Unirea Urziceni şi o insignă cu Dinamo Bucureşti, care vor merge cu mine acasă. La întoarcere, pantofi prinşi în mecanismul scărilor rulante. Cumpărat un fel de superglue. 

Ziua a patra.  
Cumpărînd un Rubik 

Tunurile de pe colina Gellert au supravieţuit Războaielor Mondiale. Sînt reale, poţi chiar să încerci să le mînuieşti, să stabileşti coordonatele cu o aparatură complicată şi să te fotografiezi rîzînd. Copiii care vin în vizită cu clasa au voie chiar să se caţere pe ţeava de tun, nimeni nu le atrage atenţia, nimeni nu le explică despre ce e vorba, că toate măgăoaiele acelea din metal sînt, de fapt, arme care au ucis oameni. Copiii atîrnă de ţevile de tun. ën rest, ardeiul iute, uscat se vinde la tot pasul, deşi nu pot să-mi imaginez că cineva chiar cumpără aşa ceva. Toţi oamenii fac fotografii. E un roşu frumos pe care vrei să-l arăţi rudelor cînd te întorci din concediu. 

Budapesta te îndeamnă la cumpărat tot mai mult marţipan şi cuburi Rubik. Notă: pentru cei cărora nu le-a păsat vreodată din ce e făcut minunatul marţipan, la realizarea acestuia participă, în proporţii aproape egale, midgale şi zahăr. A doua notă, tot pentru necunoscători (categorie care mă include şi pe mine): cubul Rubik a fost inventat în anul 1974, de sculptorul şi profesorul de arhitectură maghiar Erno Rubik. Tot Internetul spune că aparent banalul cub este jucăria vîndută cel mai bine în întreaga lume. Deşi pare uşor de rezolvat, puzzle-ul necesită o pregătire iniţială minimă. Tot mai mulţi pasionaţi inventează metode de rezolvat în x mişcări şi tehnici de permutare din ce în ce mai performante. Un grup de cercetători a descoperit recent că există posibilitatea ca un cub Rubik să fie rezolvat în 20 de mişcări sau chiar mai puţin. Oricum, numărul de combinaţii în care poate ajunge un cub Rubik după ce îl rotiţi pentru a vă juca cu el arată cam aşa: 43.252. 003.274.489.856.000. Sînt, aşadar, toate şansele ca în decursul unei singure vieţi să aveţi mereu de rezolvat un alt puzzle şi să nu vă plictisiţi. 

Ziua a cincea.  
Lîngă cizmele lui Lenin 

Într-un muzeu găsim de vînzare hărţi cu ãUngaria mareÒ şi Rom‰nia lîngă, de două ori mai mică. ën Palatul Parlamentului, înghesuială şi cozi. Aflăm că Iancu Corvin de Hunedoara a fost doar un guvernator maghiar şi că România deţine mai multe judeţe care au aparţinut, de fapt, Ungariei. Găsim şi autobuzul către Insula Margareta. Mîncăm cîrnaţi. Pîinea e mucegăită şi chelnerul nu ştie limba engleză. Parcă am fi un pic mai acasă. Apoi ne încumetăm într-o excursie pînă la Memento Park, muzeul în aer liber al tuturor statuilor comuniste adunate din oraş. Ca să ajungem acolo, schimbăm alte două autobuze, trecem de blocuri, trecem de vile, trecem de căsuţe, trecem de cîmpuri şi ne oprim fix la semnul cu Budapest. Statuile sînt tot statui, dar toată lumea se fotografiază lîngă cizmele lui Lenin sau lîngă un soldat de piatră, dement, înalt şi înfricoşător, care are un picior săltat Ð aleargă. Vizitatorii sînt atraşi cu diverse suveniruri, conserve în care se află ãUltima gură de aer din comunismÒ, timbre, vederi, dar şi tricouri pe care personajele din South Park exclamă: ãOh my God, they killed Lenin!Ò. ëmi fac poză într-un trabant albastru. Cum intru în el, îi recunosc mirosul. Mă laud că şi eu am avut aşa ceva, doar că era crem. A stat la noi în curte doi ani. Taică-miu nu l-a condus niciodată pentru că nu avea permis. M-am jucat eu în el, l-am condus cum am putut, fără să-l mişc măcar un centimetru, şi am făcut în el ãcasa mîţelorÒ. Imediat după Revoluţie, tata a vîndut trabantul şi atunci ne-am cumpărat primul nostru televizor color. 

Tot la Memento Park, turiştii pot suna la ãlinia roşie a comunismuluiÒ, unde pot asculta discursuri ale celor mai importanţi lideri comunişti ai lumii. Bag şi eu 20 de forinţi şi dau un telefon. ël ascult pe Ceauşescu rostind celebrul discurs despre elementele huliganice de la Timişoara. Pe cuvîntul meu, stau acolo în cabina aia de telefon de doi bani şi îmi vine să plîng. 

Epilogul din gară 

Stăm şi aşteptăm. Nu avem bănci pe care să ne odihnim. Asta e enervant, mai ales cînd eşti fooooarte obosit. Instantaneele săptămînii: Bărbat care stă întins în mijlocul trotuarului, complet pe altă lume, probabil nu are nici casă, nici familie. Cîntă. Oamenii grăbiţi păşesc peste el. O fată stă în autobuz în faţa noastră. Mai sînt vreo cîteva secunde pînă la plecare. Fata îşi scoate guma din gură şi coboară relaxată pentru a o arunca la coş. Nu se teme că autobuzul o să plece fără ea sau aşa ceva. E atît de relaxată încît ştiu sigur că în Rom‰nia eu aş fi lipit guma de fundul scaunului, alături de alte mii de gume lipite de mii de oameni. O bătrînă iese dintr-o gură de metrou. Se mişcă cu greu, sprijinită într-un baston, dar poartă o rochie albă şi la gît are mărgele. Sînt multe semne că a fost o femeie extrem de frumoasă. Oricum, se apleacă cu greu şi dezlipeşte de jos o etichetă de bere pe care ploaia a lipit-o de asfalt. Abia se mai ridică, şi cu ultimele puteri, duce hîrtia la un coş de gunoi. Pur şi simplu îmi place atît de mult acest gest! Altfel nu ştiu cum s-o zic. Doi bătrînei joacă şah. De fapt, nişte bătrînei mereu joacă şah în gara din Budapesta. ëmi dau seama că nu e prima dată cînd îi văd. I-am observat şi cînd am stat 20 de minute, şi cînd am stat trei ore. Acum, dacă mă uit mai bine la ei, îmi dau seama că e genul de partidă de şah care trebuie continuată chiar şi dacă ar veni sfîrşitul lumii. 

Lavinia Bălulescu este scriitoare.