O dimineață evreiască

„Dă-mi şi mie o zaharină, te rog!“ Ceştile de ceai sînt galbene, una singură este albastră, ce-i drept mult mai mică, destinată probabil celui care bea puţină cafea. În rest, o încăpere foarte luminoasă şi discuţii în limba maghiară. Ţăcănitul pieselor de rummy, plescăit de buze, sorbitul ceaiului şi tusea de la începutul primăverii. Pe pereţi – desene în creion, reproduceri după imagini din cărţi, fotografii de grup şi steaua lui David deasupra tuturor. Intrăm într-un hol, birouri în stînga şi în dreapta, o cămăruţă plină cu maşini de spălat, plus livingul Centrului de zi pentru bătrîni al comunităţii evreieşti din Timişoara. O femeie cu părul prins, cea mai tînără din încăpere, se prelinge pe lîngă ziduri şi ascunde la spate un buchet de flori galbene, care ajung într-unul din birouri. „N-au avut alte flori!“ „Of, cum, doar ţi-am zis...“ „Dacă n-au avut alte flori!“ Sîntem poftiţi cu următoarele: covrigi de trei feluri, prăjituri pentru ceai, fursecuri cu gem, bomboane cu ciocolată (obligatoriu de luat cîte două), cafele, mai ales ceai, suc neacidulat, de portocale, apă şi poftiţi de luaţi loc.  

Una, două, trei, patru mese, vreo 15 oameni, se cere muzică iar dintr-un casetofon începe să răsune Tarkan, urmat, la cîteva minute, de Gigi D’Agostino. Dansăm din cap şi din umeri, cu picioarele cuminţi, şi ne uităm la cele patru grupuri. Rummy, rummy, rummy şi şuşoteli între doi domni trecuţi de 80 de ani, aranjaţi la patru ace, îmbrăcaţi în costum, cu pălării elegante. De la prima oră şi pînă la prînz, toată lumea se întîlneşte la centrul din curtea vechii sinagogi a Cartierului Fabric.  

Teatru şi religie 

În Timişoara, etnicii germani, evrei şi unguri împînzesc zonele vechi ale oraşului, iar poveştile lor, majoritatea nescrise, încă respiră în locuri şi în oameni. Sinagoga din Fabric, la prima vedere o minunăţie arhitecturală, dar pe cale de a se dezmembra pe interior, mîncată de ploi şi de timp, se topeşte încet, cu un lacăt imens pe uşă. Serveşte turiştilor însetaţi de fotografii cu clădiri vechi, pisicilor care îşi găsesc adăpost în cotloanele ei şi nenumăraţilor porumbei care o traversează în zbor, între două ferestre sparte.  

Clădirea este desacralizată de peste 28 de ani şi a fost cedată pentru o perioadă Teatrului Naţional din Timişoara, pentru a fi renovată şi transformată în sală de spectacole. Sinagoga a fost clădită în urmă cu mai bine de 120 de ani, iar construcţia a fost supravegheată de faimosul arhitect maghiar Leopold Baumhorn, cel care a proiectat peste alte 20 de sinagogi de-a lungul întregului Imperiu Austro-Ungar. Ea a fost închisă în urmă cu 24 de ani, timp în care a fost vandalizată de mai multe ori şi i s-a furat tot, inclusiv lampadare sau obiecte de cult.  

Andrei Glück are 88 de ani. Cînd îl întrebăm vîrsta, spune că a trecut oricum de 70. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost trimis la muncă silnică, a asfaltat străzi, a construit căi ferate, a îndurat frigul şi păduchii în barăci prăpădite, a trăit luni întregi, de iarnă, doar cu pîine mucegăită şi supă de varză. Acum mai vede doar cu un ochi. Şi-a îngropat două soţii şi nu aude foarte bine, dar încă îşi mai aminteşte foarte clar acei ani tulburi şi bătaia, soră cu moartea, dintr-o după-amiază de primăvară. A traversat ţara în lung şi în lat, obligat să muncească în cele mai proaste condiţii, dar sfîrşitul războiului l-a găsit ascuns într-un cartier din Timişoara, împreună cu viitoarea lui soţie. Mai ştie de atunci strigătele de fericire ale oamenilor care alergau pe străzi.  

Remus Romulus Ladislau Schimmerling are doar 84 de ani şi patru nume. În timpul aceluiaşi război, pe vremea cînd era abia un copil, a fost dat afară de la liceu şi a fost obligat să sape gropi comune în cimitire. În timpul bombardamentelor, a făcut parte din echipele care scoteau morţii şi răniţii de sub dărîmături. După război, la ani distanţă, destinul a răscumpărat frica şi suferinţa. Remus Romulus Ladislau Schimmerling a terminat facultatea şi mai apoi a devenit directorul faimoasei fabrici de ciocolată Kandia.  

O viaţă în altă limbă 

„Cele mai tinere doamne care vin la centrul nostru sînt sexagenare. Vara stăm afară, în curte. În fiecare ultimă miercuri din lună facem o mică petrecere pentru toţi cei a căror zi a fost în luna aceea. De exemplu, azi o sărbătorim pe doamna de acolo, cu bluză albă! Dacă sînt mai mulţi sărbătoriţi, cumpărăm şi un tort. Avem fonduri limitate, oricum.“ Cînd este cazul, se face şi puţină gimnastică, doamnele au la dispoziţie o bandă de alergare pe care se merge agale, o bicicletă de cameră veche şi posibil nefolosită de ani de zile, plus cîteva aparate din lemn pentru mişcări speciale. Uneori, un medic vine şi le povesteşte despre regim, tensiune şi colesterol. „Nu mai vorbiţi în ungureşte, nu este politicos, poate domnii de la ziar nu înţeleg limba, în fond este o chestiune de educaţie!“ „Mi se pare ciudat să nu vorbesc în ungureşte, mama mea nu ştia română, iar tata îmi răspundea mereu în germană. În plus, dacă mă întîlnesc cu prieteni pe stradă, şi ei vorbesc cu mine în ungureşte. Şi eu, dacă m-aş duce în Franţa, aş învăţa franceză. Iar în Timişoara mereu s-a vorbit şi ungureşte, şi germană! Aici a fost Imperiul Austro-Ungar!“ Nu ştim exact ce vîrstă împlineşte femeia a cărei zi este astăzi, dar cîntăm şi noi „La mulţi ani!“. Probabil face 23 (aşa ni se şopteşte), nu se spune vîrsta la doamne. O bătrînă cu ochelari de soare la modă, fix ca cei purtaţi în Twilight, îşi aranjează sacoul în carouri. O alta îşi face o cărare cu mîna, se fac fotografii şi toţi vor să fie eleganţi. E vremea mărgelelor imense, maron, făcute din pietre ciudate, a gulerelor apretate şi a eşarfelor în culori pale. Apare şi buchetul de flori galbene, care fusese ascuns într-un birou. Ne pupăm. 

Războiul ca un joc 

Toată lumea se înghesuie la bomboane, apoi ne întoarcem la rummy. Poate şi puţin şah, aici nu se joacă nici table, nici cărţi. „Mai avem pe ordinea de zi de discutat despre excursia de duminică, de la Szeged.“ „Vom merge cu maşini mici?“ „Da, cu maşini mici, nu cu un autocar, pentru că ne-ar costa prea mult şi nu avem bani.“ „Doamna Vera!“ „Da?“ „De ce nu mergem cu un autocar?“ „Ar costa prea mult! Că sîntem 30, că sîntem 50, tot trebuie să plătim pentru toate locurile!“ „Păi, şi cînd este plecarea?“ „Duminică dimineaţa!“ „Doamna Vera, încă o dată, cînd este plecarea?“ Rummy. „Mama avea o prietenă. Între timp a aflat că lucra pentru Securitate.“ „Ştii ce am făcut? L-am pus să înveţe rummy din cărţi!“ „Şi nu am făcut asta?! M-am dus şi mi-am luat cărţi, am studiat şi acum am învăţat!“ „Da, asta zic! Şi acum eu mai cîştig ciuciu!“ Bătrîna cu ochelari „Twilight“ ţine să-mi împărtăşească neapărat un secret! Şi ea „a făcut“ cel de-Al Doilea Război Mondial, deşi era pe atunci doar un copil. „Eram mică la război. Pe mine şi pe frate-miu ne dusese mama în alt oraş, ne tot mutam, dar pentru noi era destul de amuzant. Cel mai mult ne distram cînd începeau alarmele de bombardament, nu realizam noi ce se întîmplă, zău! Alergam dintr-o parte în alta şi ne amuzam!“ 

În anii ’50, în Timişoara trăiau 13.000 de evrei. În prezent, în oraş mai locuiesc puţin peste 700, iar serviciile religioase se ţin în altă sinagogă, cea din cartierul Iozefin. Totuşi, bătrînii evrei obişnuiţi cu liniştea şi umbra din Fabric încă mai vin zi de zi în clădirea din curtea sinagogii pentru a respira acelaşi aer, timp de cîteva ore. Cei care doresc, pot să ia parte şi la ceremoniile religioase care au loc tot în clădirea Centrului de zi, într-o sală special amenajată. În rest, se ascultă muzică din anii ’90, se bea foarte mult ceai şi se joacă, la nesfîrşit, rummy. 

Lavinia Bălulescu este scriitoare şi jurnalistă.

Foto: R. Runcan