Ultimii timișoreni
Un oraş cu un mall foarte mare. Tot mai puţine fete poartă pălării, iar pianul nu a fost niciodată altceva decît un obiect greoi şi nefolositor. Se spune că oamenii ar fi mai „deschişi“. Locuitorii au maşini multe şi scumpe, iar cel mai important subiect de discuţie este lipsa parcărilor. Duminica, se merge la cumpărături. Sub el, un alt oraş în care femeile încă mai îmbracă rochii de mătase. Magazinele mucegăite de la subsoluri au pivniţe enorme, cimitirele depozitează instrumente muzicale, iar viaţa începe în mod sigur înainte de ora 5, atunci cînd trece primul tramvai. Dacă salută, bărbaţii îşi descoperă întîi capul. Vara, de la geamurile deschise se poate auzi muzică. Timişorenii care populează cele două oraşe trec în fiecare zi unii pe lîngă ceilalţi, nestingheriţi, nu seamănă nici în felul în care păşesc, nici în felul în care se îmbracă. Oricum, habar nu au unii de existenţa celorlalţi. Pur şi simplu, nici măcar nu se zăresc între ei.
Acordorul în atelierul lui
Gavrilă Fodor repară piane de peste 60 de ani. Cele în stare bună au nevoie doar de o simplă „consultaţie“. Altele, avariate, pleacă în bucăţi împreună cu meşterul şi îşi găsesc adăpostul pentru un timp într-o debara devenită atelier. Şcolit într-o perioadă în care muzica simfonică era mult mai atractivă pentru tineri, timişoreanul a auzit prima dată sunetele unui pian chiar de la mama lui. A urmat un traseu complicat, prin şcoli de profil, Conservator, o firmă de reparat instrumente muzicale şi o fabrică de acordeoane. La mulţi ani distanţă, Gavrilă Fodor a părăsit fabrica pentru a lucra în cadrul instituţiilor de cultură din Timişoara. „La început nu prea mi-a convenit, mă simţeam bine unde eram. Apoi m-au întrebat ce pretenţii am, şi asta mi s-a părut extraordinar. Am lucrat la instituţiile de cultură pînă la pensionare şi mai apoi am rămas colaborator“ – explică timişoreanul.
În prezent, Gavrilă repară nu doar piane, ci şi orgi sau pianine. Lucrează pentru teatrele şi operele posesoare de piane din tot vestul ţării, dar şi pentru orice amator care are în casă un pian „bolnav“. Bărbatul de 78 de ani e mai mereu pe drumuri şi are o agendă completată cu două săptămîni înainte.
Deşi mai mulţi oameni se pricep la piane, în vestul ţării Gavrilă Fodor este singurul specialist calificat. Despre muzica din ziua de azi, bărbatul crede că e atonală şi complet gălăgioasă. Poziţia tobei pe scenă, mutată de-a lungul timpului tot mai în faţă, îl deranjează. Pentru el, pianul este mai mult decît un instrument, e o întreagă orchestră. Dacă în cazul unei orgi sau al unui pian digital sunetul este acelaşi oricît de tare sau de încet ar apăsa muzicianul clapa, pentru pian lucrurile se schimbă. Contragreutatea – ciocănelul poate fi abia atins sau pur şi simplu trîntit – modificînd sunetul. „Nu cred că exagerez cînd susţin că pianul este indispensabil pentru o instituţie de cultură, cum ar fi opera, teatrul. De exemplu, la repetiţii, cînd orchestra nu trebuie chinuită pentru a se tot repeta anumite pasaje, pianul poate reprezenta întreaga orchestră“ – mai spune Gavrilă Fodor.
Ştie foarte bine că pianele aparţin mult mai mult generaţiei din care face şi el parte. Vede asta în casele în care merge pentru a repara instrumente. Cînd era tînăr, nu îşi imagina că se va ocupa cu aşa ceva toată viaţa, din contră, îşi aminteşte iluziile mamei sale, cum că ar fi putut deveni dirijor. Fodor a transmis mai departe meseria fiului său, care trăieşte la Nürnberg. Lucrurile s-au oprit însă cumva acolo. În România, în jurul bărbatului se mai află patru-cinci oameni care au prins meşteşugul, cît de cît.
De-a lungul anilor, Fodor s-a luptat cu părţile ascunse ale unui pian, mizeria care se strînge în interior, surpriza de a descoperi şoareci, carii sau molii. Uneori a dormit în gări şi şi-a petrecut o bună parte din viaţă în tren. Timp de 11 stagiuni, a mers din Timişoara în Craiova, uneori chiar şi de două ori pe săptămînă. Vara, cînd teoretic nu ar avea prea mult de lucru, este chemat la diverse evenimente. De exemplu, are grijă de pianele de la Festivalul de Jazz de la Gărîna. Dacă nu poate rezolva pianul pe loc, ia cu el piesele cu probleme şi le meştereşte acasă, în atelierul propriu, strîmt şi plin de scule, amenajat într-o debara. Uneori, după atîţia ani de reparat, acordorul se plictiseşte. Atunci ia o pauză de două-trei zile, îşi găseşte altceva de făcut şi, inevitabil, se întoarce în atelier ca şi cum ar fi tras de un fir invizibil.
Pianiştii cu care a avut de-a face de atîtea ori l-au convins că „artiştii au păsărele în cap“: „De exemplu, un pianist sovietic luase plastilină şi o lipise de piesele care s-ar fi putut bloca, pentru că dăduse de diverse piane în alte oraşe. Venind la Timişoara, m-a întrebat dacă eu am făcut aşa, i-am zis că nu e cazul, dar a spus că nu vrea să aibă surprize. Exista pericolul ca plastilina să se dezlipească şi să cadă în interior, ceea ce ar fi fost mai rău. M-a întrebat înainte de spectacol dacă am rezolvat, am zis că da, să cînte liniştit, dar n-am făcut nimic“. În alte dăţi a fost nevoit să apeleze la diverse şiretlicuri în acordajul pianelor, pentru a mulţumi pe toată lumea: „Dacă te angajezi în discuţie, iese scandal. Artistul e artist, trăieşte undeva între cer şi pămînt. Faci cum ştii – dacă e ceva subiectiv, îl păcăleşti, dacă e obiectiv nu ai încotro. Bate o clapă şi strîmbă din nas, dar nu ştie să spună ce vrea. Atunci de unde să-i ghiceşti doleanţa? Dacă vrea neapărat, am o cheie cu o pîrghie de 35 de centimetri lungime, pun cheia pe cuiul care are înfăşurată coarda, strîng bine mînerul să se vadă că tremură braţul şi atunci el strigă «Destul!», deşi n-am mişcat deloc“. Bărbatul se fereşte cît poate de patetisme şi de cuvinte mari, dar are momentele sale de emoţie: „La concerte, stau şi mă uit la feţele oamenilor din public. Unii sînt tolăniţi, alţii privesc în tavan, închid ochii, parcă sînt în transă. Cînd pleacă, zîmbesc, sînt mai guralivi, mai fericiţi, parcă li s-au încărcat bateriile. Iar în momentul acela în care pianistul începe să cînte cu elan simt că o părticică din merit este şi al meu“.
O planetă de pălării
Maria Oltean are 55 de ani şi 30 dintre ei şi i-a petrecut înconjurată de pălării. În subsolul de lîngă o staţie de tramvai, într-o lume a stofei şi a catifelei, lucrează ultimul pălărier din Timişoara. Clienţii sînt întîmpinaţi în holul de la intrare de o mare de boruri negre sau vişinii. Satin, pînză, fetru, şnururi, voalete, panglici. Două maşini de cusut cumva demodate, un panou care le desparte şi pe care atîrnă deocamdată viitoarele boruri. Rafturi multe, pline de capete din lemn de toate mărimile. Calapoade.
Maria este ultimul pălărier din oraş. De-a lungul anilor, mîinile ei au creat şi au reparat mii de pălării, după ce a învăţat această meserie la şcoala profesională. „Eu le fac, eu le curăţ. Cînd oamenii îşi aduc pălăriile aici, se aşteaptă să le primească înapoi noi. Totuşi, cînd cureţi o pălărie, ea începe să se deterioreze“ – spune Maria. Cei mai mulţi clienţi sînt bătrîni, în aceeaşi măsură bărbaţi şi femei. Cînd trebuie să le cureţe, Maria spune că îi este mai uşor cu pălăriile bărbaţilor pentru că sînt mai puţin pretenţioase. Încearcă ore în şir să facă stofa frumoasă cu diferite soluţii, după care usucă borurile, calcă pălăria şi de multe ori trebuie să revină asupra unor cute.
„Vin oameni mai în vîrstă şi se plîng că nu au cu ce să plătească, se întîmplă să uite să mai aducă banii, alteori le dau eu o pălărie mai bună înapoi. Nu mai are lumea bani“ – adaugă Maria. Puţinii tineri care vin să-şi facă pălării au idei fistichii, planuri complicate, iar pălărierul se supune în măsura în care cele două maşini de cusut antice şi fierul de călcat pot ajuta.
De-a lungul anilor, formele pălăriilor s-au modificat. Borurile s-au lungit, mai apoi s-au scurtat, aşa cum au scăzut, de fapt, şi vînzările acestor accesorii considerate uneori desuete. „Înainte, timişorenii cumpărau două-trei pălării deodată. Acum, cînd vine cineva în magazin, se gîndeşte de două ori pînă să cumpere. Eu sigur că sînt pregătită să fac pălăria aşa cum vrea clientul, caut şi eu să ademenesc omul să cumpere, dar e greu. Oamenii nu prea se mai îmbracă elegant, plus că pălării se găsesc gata-făcute în toate părţile. Pentru o femeie, pălăria e ceva deosebit, o face mai distinsă“ – mai spune Maria Oltean, ultimul pălărier al Timişoarei.
Acordeoanele invizibile
Tromboane şi saxofoane atîrnă din tavan, iar acordeoanele „locuiesc“ pe pereţi, se potrivesc atît de bine în decorul atelierului încît e posibil să nu le observi. Anton Hubert, expert în a face clapele să scoată din nou sunete, este stăpînul absolut într-o lume de ciocane, cleşti şi patenţi. Munca din spatele muzicii este una deloc delicată. Aluminiul, de exemplu, se taie, se bate şi se îndoaie fără milă. După ce e îmblînzit, se transformă, după voia meşterului, într-o piesă care o va înlocui pe cea deja stricată. Oricum, metalul îşi găseşte locul în burta unui acordeon, potrivit la fix, o urîţenie neinteresantă care va face sunetele să fie armonioase din nou.
Anton are 72 de ani şi este ultimul reparator de acordeoane din vestul ţării. Stă ascuns în fiecare zi într-un atelier din apropierea Pieţei Iozefin, diagnostichează acordeoane şi, din 1957 pînă în prezent, prin mîinile lui au trecut mii de instrumente. Modernizarea a adus, însă, din ce în ce mai puţini clienţi. „Nu prea mai sînt intrumente de reparat. Cele noi, electronice, pot fi reparate de orice electronist. În plus, nimeni nu mai face acordeoane în România, în ziua de azi. Le folosesc doar cei care fac muzică populară“ – a precizat Anton.
Chiar dacă orga electronică a cîştigat teren, meşterul are argumente în favoarea acordeonului: nu are nevoie de o priză, poate fi dus chiar şi în vîrful muntelui şi, uneori, se poate transforma într-o orchestră întreagă. De cîntat la acordeon, ştie şi nu ştie. Aparatura specială care măsoară herţii înlocuieşte talentul sau o ureche muzicală perfectă şi, în plus, Anton e convins că fiecare trebuie să îşi cunoască locul său. „Aş fi vrut să învăţ pe cineva, am avut trei acordeoane frumoase acasă, dar n-au fost curioşi. Fiu-meu nu a vrut; am zis, nu-i nimic, o să vină nepoţii. Dar nepotul a vrut chitară nu acordeon…“, şi-a amintit ultimul reparator de acordeoane din vestul ţării.
În tinereţe, Anton Hubert se visa contabil, dar a ajuns dintr-o întîmplare la cooperativa de încălţăminte, unde începuseră să se facă acordeoane: „M-am dus să cîştig un bănuţ, am crezut că e o chestie provizorie. Încet-încet însă, am ajuns şef de secţie“. Hubert împarte atelierul cu un coleg mai tînăr care se ocupă de tromboane, trompete şi saxofoane. Cei doi au scule speciale, făcute de ei, cu care încearcă să atenueze lipsa anumitor piese. Cu zeci de ani în urmă, la cooperativa din Timiş se produceau chiar şi 25.000 de acordeoane anual. Acum nu se mai fabrică deloc. Lunar, doar cinci sau şase oameni mai aduc cu ei acordeoane la reparat în atelierul din Iozefin.
Pentru Hubert, provocarea a rămas la fel de importantă ca atunci cînd a reparat primul instrument muzical. „Tot timpul e ceva nou, acordeonul ăsta, de exemplu, nu l-am văzut, nu l-am mai avut la reparat. Provocarea mă face să nu refuz, oricît de complicată ar părea problema“ – mărturiseşte bărbatul. De multe ori, lui Anton i s-a întîmplat să fie nevoit să facă chiar el piesele care îi trebuie: „Unele le poţi face din lemn, apoi poţi îmbrăca cu celuloid, am aici o bucată, se moaie în acetonă, se face precum cîrpa, îl iei frumos, îl întinzi pe lemn, îl îmbraci, apoi el, cînd se usucă, se strînge. Sînt piese pe care trebuie să ştii cum să le faci singur. Restul se poate rezolva“. În urmă cu zeci de ani, mulţi părinţi admirau la televizor emisiunile de muzică populară şi se gîndea să cumpere un acordeon pentru copii. Între timp, instrumentul s-a demodat. Ascuns în pivniţe, poduri sau pe rafturile atelierului din Piaţa Iozefin, a îmbătrînit odată cu Anton Hubert şi, de fapt, a devenit aproape invizibil.
Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.
