Un hacker din viața mea

Pe R. l-am cunoscut în urmă cu mai mult de 11 ani, cînd l-am abordat pe mIRC, într-o seară, de la clubul de net din cartier. Mi s-a părut că are un nick interesant şi i-am cerut rapid un „asl pls“. A fost o întîmplare banală, dintr-un şir lung de evenimente care ar fi putut să-mi schimbe viaţa complet. Mi-a răspuns imediat şi a început să îmi pună tot felul de întrebări ciudate, dacă sigur sînt fată, dacă sigur sînt la liceu, dacă nu cumva am un interes ascuns şi, mai ales, de ce mă interesează persoana lui. În primă fază, recunosc că am vrut să renunţ la micul nostru chat, în fond mIRC-ul era plin de băieţi de liceu care abia aşteptau să le ceară cineva „asl-ul“. Mai apoi mi-a trecut prin cap: poate era fix un tip din acela misterios şi mişto pe care îl aşteptau toate fetele de vîrsta mea cînd pierdeau vremea pe net. 

La cîteva zile după prima noastră convorbire, mi-a intrat pentru prima dată în e-mail. A răscolit cît a putut şi şi-a dat seama că sînt sinceră. Chiar eram o fată de aproape 16 ani în căutarea unui băiat de care să se îndrăgostească fatal. Mi-a mărturisit că pe el îl urmăreşte FBI-ul şi am hotărît instantaneu că trebuia să ne întîlnim. Sîmbătă după-masa, în faţa unui restaurant de pe bulevard, m-am lăsat aşteptată ca-n filme, în timp ce pe ai mei îi minţisem că mă duc să iau un caiet de fizică de la un coleg. Cu toate astea, cînd am ajuns acolo, R. încă nu venise. Aşa că mi-am făcut o mie de idei, nu ştiam cum arată şi mi-am ţinut respiraţia de fiecare dată cînd a trecut un alt tip pe lîngă mine. Am încercat să-mi găsesc de lucru cu ceasul, cu mănuşile, căciula, degetele, un ziar, mi-am dezlegat şi legat şireturile la loc de mai multe ori, am măsurat cu paşii distanţa dintre restaurant şi banca din staţie. Într-un tîrziu a apărut, dar nu m-am îndrăgostit din prima de el, ci abia pe parcurs. Şi reciproca a fost valabilă, eram prea vorbăreaţă, ca de obicei. Am intrat în restaurant şi am băut cîte o bere. El avea vreo 17 ani, fuma şi mi-am dat seama că are mîinile incredibil de mici, probabil chiar mai mici decît ale mele, lucru aproape uimitor. Mi-a trecut prin cap că asta se întîmpla pentru că toată ziua nu făcea altceva decît să tasteze, lucru care, de-a lungul anilor, probabil că efectiv îi micşorase degetele. Era un tip cool. În cel mai scurt timp, R. a devenit hackerul meu personal.

Hackerii din Oltenia 

Pe băieţii pricepuţi din Rîmnicu Vîlcea şi din Craiova i-am cunoscut peste mai bine de un an, la o petrecere. Habar n-aveam cine sînt, iar R. îmi explica, foarte răbdător, de unde este fiecare şi ce face. Unul putea sparge mail-uri în doar cîteva secunde, iar altul, de exemplu, îţi scurtcircuita rapid computerul, dacă te puneai cu el. A fost o perioadă în care m-am simţit ca în mijlocul unei găşti imense de oameni cu puteri paranormale, un fel de mutanţi care puteau face lucruri magice. Nici unul dintre ei nu avea nume, ci doar porecle. Puteau să-ţi intre în calculator în cîteva secunde, îţi demascau scrisorile de dragoste sau fotografiile necuviincioase cît ai zice mIRC, nu stăteau la discuţii pe net, ci căutau noi victime, spărgeau din plăcere servere şi pagini ale unor universităţi faimoase din întreaga lume, apoi scriau acolo o înjurătură pe româneşte şi un nume de cod, ca să ştie toată lumea că ei au fost. Erau, în mod sigur, supraoameni. Dintre hackeri făceau parte foarte puţine fete, amazoane ale programelor de „flood“. Restul personajelor feminine erau doar iubitele unor „maeştri“, toată lumea le cunoştea şi le respecta direct proporţional cu respectul cuvenit iubiţilor. De cele mai multe ori, „casta“ hackerilor din sudul României nu includea, de nici o culoare, fetele. Puteam asista la discuţii pînă la un anumit moment, după care ori eram rugate să părăsim încăperea, ori pur şi simplu se foloseau termeni atît de complicaţi, încît nu mai pricepeam nimic. 

Agenţii FBI au mai venit de cîteva ori în oraşul meu natal, sau cel puţin aşa umbla vorba. Uneori, stăteam ascunşi în casă cu zilele, nu deschideam computerul şi nici măcar nu îndrăzneam să ridicăm receptorul telefonului. Ne înţelegeam prin beep-uri şi ne întîlneam, cu toţii, în subsolurile blocurilor. Dacă un ziar publica ceva despre misteriosul meu hacker personal, trebuia să ne trezim de la ora 5 dimineaţa. Ne urcam într-un taxi şi colindam toate chioşcurile, benzinăriile, staţiile de autobuz, de unde plecam cu braţele pline de ziare. Erau zile în care aveam foarte mulţi bani, mergeam la un restaurant de la marginea oraşului şi comandam toate prostiile despre care nu mai auzisem pînă atunci. Plăteam cu hîrtii mari şi nu ne trebuia restul. Eram importanţi. Alteori, duminica îmi cumpăra baclava şi, în general, cam tot ce doream, apoi povesteam pe întuneric despre coduri. În unele luni de vară în care hackerilor le mergea mai prost, stăteam pe o bancă în parc şi ne scotoceam de mărunţiş prin buzunare ca să avem de o îngheţată. Sau mergeam la plajă, pe malul Dunării, purtînd neapărat ochelari de soare şi pălării de camuflaj. Pericolul ar fi putut veni de oriunde şi totul trebuia pus la îndoială. Nimeni nu era cine părea a fi, nimic nu era sigur, iar autostopiştii care ne luau în maşinile lor la întoarcere nu erau de încredere. Viaţa era, oricum, minunată la 16 ani. 

Războiul meu secret 

Uneori, o dată pe an sau poate mai rar, avea loc cîte un „congres“ al hackerilor. Desigur, nu eram invitată şi oricum nu aş fi putut participa, dar nici măcar nu puteam afla foarte multe despre ce se face acolo. Toţi aceşti băieţi cu puteri supranaturale se întîlneau undeva, la Rîmnicu Vîlcea, la Craiova, chiar la Severin, se încuiau într-un loc secret şi se apucau de băut. Între timp, puneau la cale diverse scenarii şi, la sfîrşitul a trei sau patru zile, strategiile erau stabilite. Era nevoie şi de o ierarhie, iar cînd lucrurile o luau razna, putea deveni chiar periculos. De exemplu, un timp R. şi cu mine am umblat împreună cu un fel de bodyguard, un prieten de vreo 18 ani mereu pregătit să ne apere dacă altcineva vrea să ne anihileze. Era o viaţă paralelă, un fel de război secret, minunat, despre care familia mea nu avea nici cea mai mică idee. Dacă tot o ţinea aşa, aveam toate şansele să ajung regina cluburilor de Internet din orăşelul meu natal. 

Aş fi putut, desigur, să devin chiar soţie de hacker, dacă nu m-aş fi gîndit că ar fi cazul să mă întorc la fostul meu iubit. După primul e-mail pe care i l-am trimis acestuia, a fost o chestiune de ore pînă cînd R. să afle ce era în capul meu. Prietenia mea cu el a continuat cîţiva ani, pînă cînd a trebuit să plec la facultate. Mai apoi, el a crescut, s-a transformat din hacker într-un simplu funcţionar, iar cînd l-am rugat să spargă e-mail-ul unui băiat mi-a spus că nu mai ştie cum să facă asta. Că acum sînt legi, că e ilegal şi că, oricum, şi-a şters din computer toate programele. Mi s-a părut trist că nu mai voia să fie Robin Hood-ul meu personal. Anul trecut, din plictiseală, l-am căutat pe Facebook. Se căsătorise, avea şi un copil. Cred că îmbătrînea. Sincer, a fost un moment de groază, cînd mi-a trecut prin cap că acelaşi lucru se va întîmpla şi cu mine.

Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.