Măștile adolescenței
„Cine ești?“, mă întîmpină de fiecare dată cînd bat la o nouă ușă. „Viviana“, spun cu timiditate, deși în mintea mea sînt proiectate automat nenumărate cuvinte, imagini și melodii care m-ar putea descrie mai bine decît un simplu nume. Trebuie, totuși, să mă rezum la cîteva date personale, pur informative, cînd mă prezint celorlalți, cu toate că nu de puține ori m‑am gîndit cum ar fi să le răspund: „Sînt un fluture cu polen pe aripi“, „Sînt eleva aia care stă în ultima bancă și vorbește încontinuu“ sau, mai simplu, „Sînt o adolescentă buimacă“.
Oamenii, pe care nu trebuie să-i subestimez niciodată, ar reuși să tragă o concluzie, chiar și după ce m-ar auzi vorbindu-le doar în astfel de metafore: „Aham, e poetă!“. „O știi?“, „N-o știu…“ De fapt, pot fi și poetă, dar cu siguranță una patetică, pentru că, în general, scriu poezii pe care le recitesc de sute de ori, pînă le memorez și ajung să mă îngrețoșeze. Sînt un om amabil și liniștit, care nu ar vrea să fie nici amabil, nici liniștit – pentru că așa sînt, în definitiv, toți oamenii. Mi-ar plăcea să fiu interesantă, ba chiar ciudată, să am o personalitate care să fascineze și să intrige lumea, să ies din tiparul adolescentelor de azi. Ați mai auzit dorința aceasta de nonconformism la cineva? Mda, la toate adolescentele, nu…?
Oricît aș încerca să mă ascund este ușor sesizabil de ce mă confund cu toate fetele de vîrsta mea: arătăm asemănător, ne îmbrăcăm la fel și purtăm în noi aceleași visuri pe care ne e teamă să le rostim cu voce tare, așa că le notăm în jurnale. Aș minți cu nerușinare dacă aș spune că nu-mi place să mă machiez, adoptînd stilurile care sînt în vogă. Dis-de-dimineață, apuc o pensulă, o agit de cîteva ori deasupra culorii alese dintre fardurile mele prăfoase și încep să mă joc – să‑mi creez un chip drăguț pe care doresc să-l port în acea zi. La fel ca hainele, machiajul are pentru mine rolul unui scut protector care-mi ascunde sinele de intemperiile cotidiene, fie că vorbim de cele concrete, fie de cele metaforice, precum un val inopinat de tristețe. Știți ce mă încurajează să-mi înghit lacrimile și să caut o soluție atunci cînd întîmpin o problemă? Frica de a-mi distruge machiajul. Deși e vorba, practic, doar de evitarea tragediei iscate de scurgerea mascarei, eu găsesc în acest obicei o întreagă filosofie de viață (sau de adolescență).
„Poți fi oricine îți dorești! Puterea stă în tine!“, aud adesea pe Facebook prin prisma citatelor motivaționale postate de prietenii mei virtuali. Acest „împrumut de identități“ este o teorie testată de mine, funcționează doar dacă ești un actor foarte bun, iar falsitatea… îți vine natural. Eu, una, spre propriul dezavantaj, nu pot fi ceea ce mi-ar plăcea să fiu, dar nu sînt. Identitatea mea și elementele care o constituie sînt, cumva, într-atît de pregnante încît nu le pot acoperi cu alte măști ale sinelui (în afară de machiaj, desigur). Totuși, nu mă simt deloc conectată cu ele. Pare că sînt într-o permanentă căutare a identității, o probare de măști, pentru a o găsi pe cea sub care să mă simt cel mai confortabil.
Zi de zi, mă reinventez. Cred că adevărata mea identitate e cuprinsă de lucrurile care rămîn neschimbate la mine, care-i fac pe ceilalți să mă recunoască dincolo de rolurile pe care le joc, mereu altele. Identitatea mea e acel ceva care-mi unește eul de ieri cu eul de mîine, făcîndu-l pe cel care-mi deschide sfios ușa să renunțe la a mă întreba cine (mai) sînt.
Viviana Pantezică este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Ion C. Brătianu“ din Pitești și a fost finalistă la concursul național de eseuri pentru liceeni organizat de Dilema veche în 2019.
