În căutarea timpului pierdut

Publicat în Dilema Veche nr. 834 din 13 - 19 februarie 2020
În căutarea timpului pierdut jpeg

Aventura mea cu serialele, cu televiziune la televizor și prezență de zi cu zi în fața unui ecran, la aceeași oră, cu discuții între prieteni și cunoscuți și așteptare între administrarea dozelor, s-a încheiat cu Seinfeld (care a rulat pînă în toamna lui 1998), deși la Seinfeld mă uit și astăzi, măcar cîte o serie pe an, dacă nu toate. Merge bine și cînd ești în Paris, și la București, și la Timișoara. Dar nu poți să spui că la sitcom-uri aștepți cu sufletul la gură să vezi o rezoluție, un deznodămînt de intrigă, ce-o să-i mai facă Jerry lui Newman sau cum o să rezolve George cu logodnica. Cu atît mai mult cu cît Seinfeld își rezolvă firele narative (uneori pînă la șase) în fiecare episod. La fel, nu poți să zici că mori de nerăbdare să vezi cum evoluează povestea dintre Chandler și Monica. La Friends te poți uita la mai multe episoade la rînd doar pentru că te distrează în sine (sau nu prea).

În anii ’90, din firul serialelor soap opera s-a desprins pentru publicul românesc firul telenovelelor sud-americane (începînd cu Sclava Isaura, o serie de intersecție, cu elemente din mai multe categorii). Aveam un coleg de școală care urmărea foarte atent una dintre telenovele, nu mai știu care, și pentru că aveam ore după-amiaza, bunică-sa îi înregistra pe o casetă video episodul de la ora 5, iar el îl viziona seara. Totuși era vorba de o (singură) casetă pe care încăpeau maximum două-trei episoade. Cînd banda ajungea la capăt, episoadele se ștergeau și se trecea mai departe. Un proto-comportament de binge-watching, mai mult din rațiuni pragmatice. Serialele au reapărut în viața mea în epoca Internetului, și asta numai tangențial, de la prieteni. Epoca Internetului în România a însemnat și download, cînd prindeai descărcai o serie întreagă și, dacă tot o aveai la îndemînă, de ce să n-o vezi cap-coadă? Din nou, comportamentul compulsiv avea un precedent utilitar, deși nu trebuie să neglijăm puterea de seducție a intrigilor complexe, care a evoluat odată cu industria de gen. Doar că acum avem platforme, Netflix sau Hulu, iar aici orice factori extrinseci de inducere a „dependenței“ sînt eliminați. Pe mine, vizionatul in loop nu m-a prins. Am dat și eu cu nasul prin True Detective, Breaking Bad, Shameless, Mad Man și Fleabag, dar m-am ținut departe de Games of Thrones. La revival-ul Twin Peaks m-am întors din considerație pentru Lynch. În fine, colegii sau prietenii de care vorbeam dispăreau cu totul dintre noi pentru cîteva zile, în general în week-end, și erau într-o altă lume pentru o vreme variabilă. Erau în altă lume și după aceea, cînd discutam despre realități la care eu nu aveam acces (și nici interes). Învierea lui John Snow a fost un eveniment online mai discutat decît Învierea de Paște (coincidență sau nu, a picat în același timp).

Îmi aduc aminte de o proză a lui Somerset Maugham, în care protagonistul, un aristocrat englez falit, e trimis în colonii, undeva prin Oceania. Ziarele ajungeau cu navele în calupuri de cîte 14, adică știrile pe două săptămîni, învelite cu o banderolă. Era în timpul Primului Război Mondial și oricine altcineva ar fi sărit direct pe ultima știre, să vadă ce se mai întîmplă pe front, dar omul ajunsese într-o asemenea plictiseală încît singurul lucru care-i mai resuscita ziua era să citească ziarul de dimineață și să aștepte cu înfrigurare veștile din dimineața următoare. Toată afacerea asta se desfășura într-o realitate colaterală, la două săptămîni distanță de cea oficială. Cînd apare un nou administrator britanic pe insulă, el pur și simplu rupe sigiliul și se uită la ultima știre. Pentru spoiler-ul ăsta, în mod aparent, vechiul administrator ajunge să-l omoare. Poate de asta n-am reușit niciodată să merg cu convenția.

Netflix, ca orice platformă respectabilă de servicii virtuale, își urmărește atent utilizatorii și le studiază comportamentele. Află așadar că cei mai mulți dintre clienții ei urmăresc între 2 și 6 episoade odată. Și cam 360.000 de consumatori au vizionat toată seria nouă (9 episoade) din Stranger Things în prima zi de la lansare. Conștiincios, Netflix își pune la lucru în continuare o armată de psihologi. Peste 70% din utilizatorii platformei au raportat comportamente și emoții cadrabile la binge-watching. Mai departe, problema e discutată la nivel național. Psihologii și psihiatrii concluzionează că avem de-a face cu o pseudo-dependență. Dependență în sensul că se activează același circuit de recompensă internă mediat de dopamină. Și cam cu aceleași rezultate – absenteismul din propria viață.

Totuși, e destul de greu să compari dependența clasică, chiar dacă e vorba de mai multe substanțe, cu dependeța de seriale fără să ai o marjă mare de eroare, pentru că binge-watching-ul de seriale, deși mai puțin complex decît alte forme de dependență în mediu virtual (care sînt interactive, cum ar fi jocurile video sau pornografia virtuală), rămîne totuși un fenomen complex. În psihofarmacologie există droguri cu feedback negativ (cum sînt morfina și alți derivați opioizi) și alții cu feedback pozitiv (cum sînt amfetaminele). Drogurile cu feedback pozitiv se consumă adeseori în binge (adică mult cere și mai mult), euforia crește, dar la sfîrșitul a două-trei zile de consum apare o stare de epuizare și deprimare. Rezervele catecolaminice s-au golit. Serialele seamănă destul de îndepărtat cu astfel de amfetamine. Decuplarea de pe o realitate și adeziunea pe o alta au în spate o strategie complexă și mai multe mecanisme psihologice. Avem identificarea cu protagoniștii, identificarea proiectivă (care e un fel de wishfull thinking), identificarea cu situația (am trecut și eu prin asta), parasocializarea cu actorii care joacă rolul și multe altele. Apoi e vorba de suspans. Noile serii tip thriller, crime sau sci-fi stăpînesc tot mai bine derularea plot-ului în cascadă și multe ramificații, jumătate de episod rezolvă o parte din intriga episodului anterior și cealaltă jumătate te agață pentru următorul.

Se spune că serialele creează comunități, oameni care învață ceva dintr-un serial (genul mediu avocățesc, medical etc.) și discută situațiile între prieteni, deși odată cu transportul acestor informații „de branșă“ (cît or fi ele de folositoare, pentru că una e veridicitatea și alta e autenticitatea) se mai transportă în viața reală și un fel de dramatizare excesivă a interacțiunilor din viața cotidiană, și de aici o mulțime de situații tîmpite, artificialitate și așteptări nerealiste în relațiile cu ceilalți, de care ne tot lovim (deși cred că problema acestor oameni nu vine doar de la seriale).

Serialul Dallas (primul la care am avut acces în 1990) e un reper bun în discuție, eșantionul standard într-un studiu comparativ – un serial tip soap opera ușor digerabil de marea masă de consumatori, singur pe post, în prime time, la singura televiziune dintr-o țară la un moment dat, și asta cu acoperire națională. Bineînțeles că în aceste condiții efectele asupra comunității au fost largi, la discuție participau și bunica, și copiii de pe stradă. „Oan ciu fri, Pamela vrea copii, / Dar Bobi nu o lasă, că e prea frumoasă“. Acum serialele sînt pe un evantai, cu nu știu cîte subcategorii. Nu-i o problemă că sînt mai multe comunități și că aceste comunități pot să nu se intersecteze în mod real niciodată pentru că fiecare astfel de comunitate este suficient de largă pentru a-și fi suficientă. Totuși, serialele mănîncă timp. Nu poți să dezvolți prin exercițiu capacitatea de a vedea un film mai repede decît alții (cum e în cazul cititului), dar poți să dezvolți capacitatea de a fi în altă lume mai mult timp decît alții. La un moment dat am putea fi tot timpul în altă lume. Cu niște costuri care nu pot fi estimate cu ușurință pentru că nu se referă la bani (doar) în mod direct.

Cînd am participat la adaptarea serialului BeTipul la HBO (În Derivă), am văzut cele două serii israeliene în două zile. Dar serialul lui Hagay Levy e un caz unic în lumea serialelor. Acțiunea nu se dezvoltă on-going, ci se derulează (în cea mai mare parte) din urmă, prin relatare, între un psihoterapeut și clienții lui. Vorbite, situațiile sînt reinterpretate și capătă alte semnificații. Cu tipuri bine alese, gradul de identificare și empatie funcționează la maximum. Serialul a mers de la o cameră pe trepied și doi oameni față în față pînă la HBO US și pînă la Hollywood (unde a lansat doi actori din varianta originală), un miracol în măsura în care lumea televiziunii produce miracole, așa cum spunea Levy. Dar serialul a fost pentru Hagy Levy doar un pretext ca să poată pune în discuție psihoterapia și să-și reafirme valorile – o comunitate, un crez, un sens. Acest experiment nu cred că se va mai repeta prea curînd.

Augustin Cupșa este scriitor și psihoterapeut.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Alimente sățioase și care nu îți pun în primejdie silueta. Medic: „Fericiți și cu burta plină…chiar se poate!”
Medicul nutriționist Mihaela Bilic a dezvăluit duminică, 19 mai, într-o postare publicată pe Facebook, care sunt alimentele care te mențin sătul pentru mai mult timp și cu puține calorii.
image
Ce taxe turistice se percep în marile orașe din Europa. Atena bate recordurile
Un număr tot mai mare de orașe din Europa impun sau măresc costul taxelor turistice pentru vizitatori, la un nivel mai mare decât cele propuse în toamna anului trecut.
image
Cum a fost convinsă o tânără să renunțe la școală și la familie pentru a se prostitua. „Era o mașină de făcut bani”
O tânără din comuna Bâlteni, județul Gorj, a trăit un adevărat coșmar timp de doi ani de zile alături de un tânăr de care s-a îndrăgostit

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi