Mălina AMORTOAIE

Evolutiv, acum revendicăm și atacăm ca prădători fini, ca niște pantere agile, teritoriile spațiului virtual ce lasă impresia navigatorilor că pot fi cucerite. În realitate, panterele scot sunete de urangutani obosiți, mînjind tot ce prind și, culmea, ce nu-i tocmai palpabil.

Îmi dau demisia mîine și plec voluntară în Nepal – să văd lumea și pe alții – și o să aștept împăcată ca necunoscutul să îmi deschidă ochii și mai larg.

Acum vreun an jumate, după multă experienţă de viaţă (că înţelepţi mai sînt tinerii de 16 ani) a trebuit să iau marea hotărîre, privind viitorul meu. Din fericire, la începutul liceului, am avut suficient cap ca să mă plimb în stînga şi în dreapta, să ciulesc bine urechile, să casc gura cu ce se mănîncă una şi alta.

Pe timpurile uşor înspăimîntătoare, cînd eram la intensiv informatică, fetele nu ieşeau să şteargă tabla niciodată. Am avut, la un moment dat, o doamnă dirigintă care a impus regula asta, ce mă scăpa pe mine ori pe alte domnişoare tare amatoare de fizică.

Ne facem o parte din cumpărături. Procesul e obositor şi destul de periculos. În unele magazine nici nu ai pe unde să calci, şi în supermarket, la raionul de patiserie, am văzut o coadă de vreo 10-15 oameni aşteptînd cozonaci calzi. Desigur, şi asta face parte din farmecul sărbătorilor.

Învăţăm pe de rost ca proştii că aşa trebuie, că numai prin învăţat ajungem să fim oameni mari. Învăţăm de mici ce ni se zice că trebuie, cînd ni se zice că trebuie, cum ni se zice că trebuie. Tragedia românească e că, de generaţii, conştientizăm că învăţam prost, dar nu schimbăm nimic, că rezultatul e bun.

„Să nu te prind că-mi vii mirosind a fum acasă!“ zise T. imitînd-o pe maică-sa, în timp ce îşi ţinea ţigara cu o frunză, să nu îi miroasă degetele a tutun. Aruncă ţigara pe jos sictirit, nu înainte de a mai trage un fum ca să ajungă la filtru, să nu se facă risipă.

La chioşc, iar coadă de 20 de oameni, pauza mică, foamea mare. Bineînţeles că mintea lucrează şi stomacul cere, dar nu e o regulă asta. Abordînd din nou contextul favorabil al sandvişurilor, îmi atrage atenţia un grup de vreo patru boboci, nemulţumiţi de cei 5 lei investiţi în nişte „submarine“ cu şniţele.

Hobbiţi şi vampiri seducători, spiriduşi puşi pe şotii şi Grim Reaper, dragoni nervoşi (aşa s-ar zice că sînt, din moment ce scot flăcări pe nas) şi vîrcolaci în nopţile cu lună plină, vrăjitori şi zombi, giganţi şi elfi, Chupacabra şi Pegas, ciclopi şi zmei, Cerber şi Kraken, troli şi centauri, gnomi şi Yeti.

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva“, cu nişte borcane cu murături ale bunicii sau cu vinetele proaspăt coapte de mama pentru salata din toiul iernii.

Adolescenţii au inimi mari, iubesc interesant şi nu iubesc la fel de interesant. Iubesc mărunt, iubesc aiurea, iubesc sec sau cu patos. Iubesc evaziv, iubesc în sinea lor. Iubesc ideea de a iubi şi de a fi iubit. E amuzant să-i observi şi să trăieşti înconjurat de iubirea lor, multă rău şi interminabilă.