Plajele și muntele prostului
Ca sedimentolog costier, încerc să înțeleg din ce sînt alcătuite și cum se modifică plajele. Mereu sub bătaia vântului și a valurilor, mereu în mișcare, particulele de nisip, minuscule blocuri care compun plajele, par a avea o soartă simplă. Cel puțin pe hîrtie, la prima vedere.
În anii 1990 am început să merg pe teren, alături de colegii mei mai experimentați. Cît se retrag plajele? De unde vine nisipul? Unde se duce? Cum îl mișcă din loc valurile? După ce, la început, totul fusese nou, răspunsul a devenit foarte simplu. Ajungea să aplic o regulă de trei simplă. Atît de simplă încît mă și miram cum de nu se lămurise odată omenirea pînă la mine.
Tot în anii 1990 am continuat să merg pe teren, pe toate plajele României, dar și în Italia, pe cele din fața Deltei Padului. Am început să merg să măsor cum suferă plajele în timpul furtunilor de iarnă. Am căutat, alături de colegii mei, să aflu cum se schimbă instabila poziție a nisipurilor, mereu mutate între apă și uscat. Am încercat să înțeleg plajele în toate lunile anului. De la teribilele furtuni de iarnă, la minus 20 de grade, la perioade de cald extrem, cînd nu bătea nici o pală de vînt cu zilele.
Și, după ce preț de vreo trei-patru sute de kilometri de mers pe jos totul îmi păruse foarte simplu, am început să învăț să observ ceea ce văd. Și am început să mă întreb de ce se întîmplă ceea ce observ.
Am învățat, așa, că trebuie să înțeleg plajele la mai multe scări de timp. Și asta pentru că tendințele pot fi diferite dacă judecăm mișcările plajelor la ordinul minutelor, al zilelor, al lunilor, al deceniilor sau chiar al secolelor.
Și, de ce am lucrat mai mult, de aia mi‑a fost mai greu să îmi găsesc răspunsuri. Încet-încet, nu am mai fost mulțumit și de ceea ce considerasem a fi soluții clare. Poate pentru alții, da, dar nu pentru mine. Treptat, am învățat că nici o plajă nu e aceeași în nici un minut din viața sa – sau a noastră. Plajele există de la începuturile Timpului Geologic, au fost și vor fi eterne. Dar sînt mereu într-o veșnică mișcare și perpetuă modificare. Care este însă Răspunsul Corect? Îmi este din ce în ce mai greu să mă pronunț cu certitudine.
Mi-am dat mai apoi seama că, în toți acei ani în care am parcurs mii de kilometri la nivelul mării, am făcut de fapt o escaladare pe ceea ce americanii (și nu numai ei) numesc Mount Stupid, sau Muntele Prostului. Muntele de încredere în sine al celui sărac în informații și cunoștințe. La început, totul pare foarte simplu. Primii pași în știință îți aduc rapid un munte de încredere în sine. Pe urmă, cu cît acumulezi mai multă informație, ajungi să observi că de fapt nimic nu e atît de simplu cum pare la prima vedere. Este momentul în care și gradul de încredere în sine începe să scadă – e poteca de coborîre de pe Muntele Prostului. În timp, pe măsură ce informația acumulată începe să se transforme în înțelepciune (departe de mine gîndul că aș fi ajuns să posed așa ceva), gradul de încredere începe să crească din nou, dar nu cu aceeași viteză. Și întotdeauna cu un semn de întrebare.
În deceniile recente am luat cu mine, fie pe plajele de la Marea Neagră, fie și pe cele ale Lagunei Veneției, numeroși studenți și colegi mai tineri. Am observat și la cei cu care am ajuns să colaborez mai mult același ciclu – pînă sus, în vîrful lui Mount Stupid, și apoi drumul anevoios spre bază. Pe urmă panta lină, ascendentă, spre Cunoaștere.
Am verificat aceeași tendință și la cîrciuma din sat, de la Sălcii, în Sfîntu Gheorghe, idem la Sulina sau la Năvodul, în Jurilovca. Pescarii sînt, cred eu, datorită profesiei, dar și datorită permanentului dans cu moartea pe valurile mării, și cei mai fini observatori empirici ai litoralului. Ei văd mereu unde se sparg valurile, cum se mișcă dunele submarine de nisip, învață locurile pe care să le ferească și apele mai sigure. Cei mai în vîrstă erau mereu mai rezervați și își puneau mai multe semne de întrebare. Cei tineri știau însă cel mai bine. Și victimele erau însă, cel mai des, tinere.
Tot pe terasele satelor din lungul mării am întîlnit și oameni care credeau că știu absolut sigur tot ce se petrece. Cei care cunoșteau toate fenomenele care se produc pe litoral – și care aveau și cele mai sigure soluții. Evident, erau cei care veneau de mai mulți ani ca turiști și care nu aveau nici un fel de pregătire în domeniu. Se vede treaba că urcarea pe Muntele Prostului e o etapă obligatorie în cunoaștere. Important e să nu rămîi cocoțat în vîrf.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar.
Foto: wikimedia commmons
