Duminica Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr pică întotdeauna toamna. Am stat la slujbă doar pînă la predică, pentru că ne-a fost frică să mai auzim despre judecățile lui Dumnezeu tîlcuite după mintea oamenilor. Ne-am dus în cimitirul Bellu pentru un simpozion peripatetic pe modelul Lykeion-ului lui Aristotel și, foarte important, fără a merge pe linia etimologică a termenului (syn – împreună, pino – a bea). În atmosfera asta sobră, singura beție oportună e cea trează, sobria ebrietas, despre care vorbeau vechii gînditori creștini. Oamenii așezați în acest terminal, deși nu vorbesc, spun atît de multe: despre viață, nostalgii, împliniri, neîmpliniri și, mai ales, despre moarte. Mergînd astfel agale prin cimitir, am purces la simpozionul nostru.

Personajele simpozionului sînt caracterizate în funcție de ceea ce înseamnă pentru ele trecutul: pentru Cristi (Cr), trecutul este viitorul în cămașă de noapte, pentru Ion (I) – nostalgia prezentului, pentru Mihai (M) – fuse, fuse și se duse, pentru Clement (Cl) – l’éternel retour.

Cr: Dragi simpotes, în această atmosferă statornic funebră, vom încerca să spunem cîteva cuvinte despre nostalgie, despre nostalgiile trecutului – evident, cu trimitere la adevărata sau falsa raportare la trecut –, despre încremenirea în niște reguli în Biserică, diferitele și pestrițele tradiții, considerate parte a Tradiției și poate chiar și o mică – dar, vă rog, nerăutăcioasă – referire la nostalgia comunismului din unele medii bisericești. Nostalgia este indisolubil legată de raportarea noastră la trecut prin prisma prezentului și aici avem două variante de raportare. În prima, ne raportăm la trecut ca parte integrantă a prezentului care tinde spre viitor, adică ne asumăm trecutul ca parte a devenirii noastre. Aici nostalgia e blîndă, voioasă, jucăușă. În a doua, trecutul este văzut prin prisma degenerării lui în prezent și fără nici o consonanță în viitor. Aici nostalgia e hîdă, scorțoasă și acră. Teologii vechi ai Bisericii vorbesc despre o nostalgie sfîntă, aceea a dorinței de a te reîmpodobi cu frumusețea cea dintîi, to archaion kallos, starea paradiziacă.

I: Pany ge! Ar trebui să lămurim și etimologia termenului. Cuvîntul nostalgie (nostos de la neomai – a mă întoarce + algos – durere) înseamnă dorința, dorul de a te întoarce, dar e ceva mult mai profund. Nostos-ul nu e doar o întoarcere, e și o așezare, o statornicie, ceva cu gust de veșnicie. Ceva unde ești acasă veșnic, unde totul e plăcut, mîncarea are gust. Anostos în greaca modernă înseamnă fără gust! Nostalgia rea duce la melancolie (melas – negru, chole – fiere), care încă din antichitate era sinonimă cu depresia (katathlipsis). Nostalgia poate fi dulce, blîndă, pe cînd melancolia (melas + chole) e doar dureroasă, abisală, scufundată, anchilozată în trecut.

Cl: Hipocrate, cel care a inventat acest termen de melancolie, spune că prima stare a melancolicului e anhedonia, adică atunci cînd nu-ți mai place nimic, stare care vi se potrivește de minune amîndurora! Dar pentru că sîntem printre vii pururea tăcuți, mă abțin să zic mai multe. Doar să consemnați că termenul nostalgie nu exista în lumea antică greacă, l-a inventat un student elvețian în medicină, Johannes Hofer, după compusul german heimweh, alcătuit din elementele heim (acasă) și weh (vai, durere).

I: E adevărat, dar ideea de nostos abundă în scrierile vechilor elini și desemna tocmai această stare a dorinței ardente de a te întoarce la locurile natale (ta patria) sau chiar la stări de bucurie din trecut. Pentru vechii elini, nostos-ul era o stare pozitivă firească, nicidecum o anchilozare în trecut. Desemna un sentiment nobil, profund, care nu are nici o legătură cu starea evreilor din Exod care cîrteau împotriva lui Moise și se plîngeau de cît de bine le era în Egipt, cînd ședeau împrejurul căldărilor cu carne și mîncau pîine pe săturate.

Cr: Să ne aducem aminte de acel vostimon emar (ziua întoarcerii) din Odiseea lui Homer, acel moment-stare care l-a făcut pe Odiseu să înfrunte toate încercările pentru a se întoarce acasă și chiar să refuze nemurirea, apropo de locul unde sîntem.

M: Tot apropo de locul în care sîntem sau, mai bine zis, unde sîntem, hai să lăsăm atîtea etimologii, că începură să se plictisească pînă și acești filozofi întinși la orizontală! Hai, zi-ne mătălică despre tradiție și tradiții în Biserică, că apoi o să zic și eu. Dar să fii concis și concret, că nu vreau să ne certăm și aici, printre morți!

Cr: Se face mare caz de tradiția Bisericii și foarte greșit se confundă cu tradițiile, mai precis cu anumite reguli și obiceiuri care nu au valoare dogmatică. Tradiția Bisericii reprezintă acele theoparadota logia, cuvinte predate de Dumnezeu care sînt tîlcuite de Părinții Bisericii prin puterea cea mişcătoare de Duhul, prin care vorbeau dincolo de minte cu cei de dincolo de minte, așa cum foarte adînc scrie Grigorie Palama. Tradiția e Dumnezeu care le vorbește oamenilor prin textele sfinte, prin slujbele sfinte, prin tot ce e mișcat de Duhul lui. Ta paradidomena, cele predate de sfinți în biserică, și ta anomologimena pasin, cele mărturisite de toți, au valoare dogmatică și se referă la învățăturile lui Dumnezeu din Biserică, nu la reguli de funcționare a instituției Bisericii.

M: Se pare că printre morți ne înțelegem mai bine decît printre vii. Să se facă distincție clară între sfînta Tradiție, Predania lui Dumnezeu, și regulile omenești depășite din Biserică, ce ne aduc aminte de comunism. Nu întîmplător, mulți nostalgici ai comunismului se regăsesc în Biserică, ceea ce e foarte grav pentru adevărul Bisericii. Au schimbat carnetul roșu cu cruciulița de la reverul sacoului și înfierează proletar orice abatere de la credința sfîntă. Mulți dintre cei care spun că era mai bine înainte se regăsesc acum în Biserică. Anchilozarea Bisericii în reguli anacronice alungă tinerii din Biserică. Cînd susții că cea mai mare virtute a creștinului e ascultarea ești o instituție blocată în trecut și, mai grav, într-un trecut care ne aduce aminte de trecutul roșu. Asta cerea și Tovarășul, și tovarășii prim-secretari: ascultare și supunere. Capul Bisericii e Hristos, spune apostolul Pavel, nu episcopul. Chiar și naționalismul din Biserică pare de sorginte comunistă și este străin total învățăturii Scripturii, care ne spune că nu mai este scit sau elin.

Cl: Apoi, adevărata Biserică trebuie să fie progresistă. Grigorie al Nyssei vorbea despre egalitatea de genuri și abolirea sclaviei încă din secolul al IV-lea! Înțelegem grija de a păstra Tradiția, Cuvîntul lui Hristos păstrat în Biserică, dar nu de a păstra feluritele tradiții care nu sînt esențiale. Biserica nu numai că nu trebuia să se implice în referendumul pentru familie, un demers politic, ci, în spiritul iubirii absolute a lui Dumnezeu, trebuia să ofere chiar soluții pentru minoritățile sexuale. Nu să le absolve, să ne înțelegem, ci să le accepte. Adevăratul progresism e să iubești lumea fără încetare și să te lupți s-o schimbi prin iubire, nu prin demersuri politice.

I: Biserica adevărată este progresistă în sensul progresului duhovnicesc. Nu respinge nici progresul social, tehnic, dar nu poate accepta falsul progres al unora, care ne spun să nu mai folosim cuvinte pentru „tată“ și „mamă“, ci să le înlocuim cu „părintele 1“ și „părintele 2“! Asta nu e progresism, e beznă. Sîntem de acord să se acorde drepturi minorităților sexuale, dar fără a se socoti aceasta ca o normalitate. Dar poate ar fi bine să concluzionăm și să-i lăsăm pe cei adormiți să se odihnească.

Cr: Adevărata raportare la trecut e să‑ți accepți trecutul ca pe o istorie a iubirii lui Dumnezeu cu tine. Omul care se întoarce în trecut cu nostalgie greșită sau, mai grav, cu melancolie nu este pe calea progresului (urcușului) duhovnicesc care tinde mereu și mereu către ta kreittona, către cele mai bune și spre ceea ce e veșnic bine (eu aei einai), cum spune Maxim Mărturisitorul. Raportarea la trecut ca o anchilozare în el este un regres spiritual și poate duce chiar și la îmbolnăvirea psihică. Ai murit înainte de moarte! Blocarea în trecut și neacceptarea prezentului este o atitudine lipsită de orice urmă de sens eshatologic. Psihoza asta paseistă n-are de a face cu aspirația omului spre un cer nou și un pămînt nou, cum spune Scriptura.

S-a lăsat întunericul peste cei adormiți, iar noi, într-o tăcere de mormînt, am realizat cît de mult sîntem în prezent printre cei care nu mai sînt în prezent. Doar iubirea sfințește trecutul, prezentul și viitorul.

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. VI, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2018.