Mai avem 13 ani de rezistat
Mai întîi o poveste. „Vrem să fim robi egiptenilor“
Știți povestea Exodului, nu? După vreo patru secole de sclavie petrecute de „fiii lui Israel“ în pămînt egiptean, Dumnezeu își aduce aminte de legămîntul făcut cu Avraam și hotărăște să-i scoată pe iudei din Egipt. Sîntem, se pare, în vremea faraonului Ramses, prin anul 1290 înainte de Christos, iar numărul iudeilor aflați în Egipt în robie era, ne spune Biblia, de 600.000. Moise e cel pe care Iahve, Dumnezeul îndrăgostit, îl alege să-i ducă la împlinire hotărîrea. El va conduce operațiunea „fugii din Egipt“ și sub îndrumarea lui are loc traversarea deșertului înspre „Țara Făgăduinței“ în care „curge laptele și mierea“. Moise e cel cu care, în timpul traversării, într-un tête-à-tête pe muntele Sinai, Dumnezeu reface legămîntul cu poporul lui Israel și tot el e cel căruia Dumnezeu îi dă „tablele“ Decalogului, actul fondator al omenirii morale. Pe scurt, Moise e cel care‑i scoate pe iudei din robie punîndu-i pe drumul spre libertate.
Dar, nu după multă vreme de la ieșirea din Egipt, „toată obștea fiilor lui Israel“, deși Dumnezeu le dăduse iudeilor în permanență semnele bunăvoinței sale, începe să cîrtească: de ce au plecat ei din Egipt? Deși sclavi, spun ei, „ședeam lîngă oala cu carne și mîncam pîine pe săturate“. Nici unul dintre semnele divine ale însoțirii nu-i potolește. Supremul gest de răzvrătire are loc exact cînd, profitînd de absența lui Moise angajat în faimosul dialog cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iudeii își calcă legămîntul, abandonează spiritul pur al Dumnezeului unic și își fac zeu de închinare din statuia, fabricată ad-hoc, a Vițelului de aur. Și totuși, deși ofensa e mare, Dumnezeu își iartă poporul pentru o ultimă oară. Însă cînd, ajunși în fața Pămîntului Făgăduinței, iudeii sînt cuprinși de panică și vor să se întoarcă în Egipt, mînia lui Dumnezeu nu mai poate fi oprită de Moise. Toți cei care s-au îndoit, toți cei care au cîrtit și au regretat vremea robiei egiptene vor fi pedepsiți să rătăcească 40 de ani în pustiul Sinaiului. Nici unul dintre cei care traversaseră Marea Roșie, nici măcar Moise, nu va ajunge să pună piciorul în Canaan. Cei 40 de ani ai pedepsei reprezintă exact timpul necesar pentru primenirea unei generații. De atît era nevoie ca să dispară cei care cunoscuseră Egiptul și care erau periodic cuprinși de nostalgie după frumoșii ani ai robiei. Cum bine spune un exeget biblic: „Se vede treaba că Dumnezeu îi scosese din Egipt, dar nu scosese încă Egiptul din ei.“ (Brandt Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Isus și rădăcinile iudaice ale Euharistiei, trad. din engleză de Monica Broșteanu, Editura Humanitas.)
Noi, astăzi
De 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întîmplă cu noi. Iată, am ieșit din comunism, dar nu și comunismul din noi. După 1989 poporul român a făcut cu dumnezeul politicii moderne un legămînt de democrație și libertate. Însă, de 27 de ani, el merge către Țara Făgăduinței plîngînd după Egipt. Nu am murit încă toți cei care ne-am născut atunci. Nu s-a primenit țara. Nu au trecut „cei 40 de ani“, vîrsta unei generații. Nu s-a născut nici un Moise între noi. Nu întîmplător atît de mulți dintre cei care de zece zile, seară de seară, manifestează în toată țara au vîrsta de 20-30 de ani. Sînt cei care, tocmai pentru că nu au crescut cu gustul robiei, vor intra în Canaanul democrației. […]
fragment dintr-un articol apărut pe contributors.ro, în data de 9 februarie 2017
