Tema săptămînii

Mai există apetit pentru dileme?

Prin anii ’90, toate vacanțele în țări străine mi se păreau ceva de-a dreptul miraculos. Parcă primisem cadou posibilitatea de a vizita camera comorilor, pînă atunci interzisă de comuniști.

Nu vi s-a întîmplat să constatați că ceva ce credeați că vă face fericiți să nu fie decît o formă de bine de moment?

Năucit de acest asalt al „facilităților“ și fiind, prin natură, mai curînd conservator (adică „expirat“, cum mă simt tot mai des), nu mă pot abține să privesc înapoi, cu tandră melancolie, spre „complicațiile“ cu față umană ale trecutului. Știu, totuși, că fără progres nu merge.

De cele mai multe ori, fericirea noastră trece nebăgată în seamă. Mai degrabă devenim conștienți de fericirea celor din jurul nostru.

Vom deveni, poate, mai temători. Sau mai responsabili. Poate mai radicali. Sau ne va cuprinde deznădejdea. Vom ști sub ce semn am trăit timpurile astea doar cînd deja va fi prea tîrziu.

Prostiile și gafele pe care le-am făcut de-a lungul timpului mi s-au transformat, în timp, într-un soi de strigoi. Din aceia care mă bîntuie la răstimpuri și care apar pe nepusă masă, uneori chiar în momentele cînd mă simt cel mai bine în pielea mea, cînd mă aflu în medii prietenoase care mă validează și care îmi dau încredere în mine.

Cînd naiba am trecut de partea cealaltă? Cine a tras linia asta despărțitoare între noi și ei?

Uiți chestii de toate felurile. Și-ncepi să te sperii. Pe urmă constați, cînd te vezi cu prieteni vechi, că vorbiți din ce în ce mai des despre boli, despre unii care nu mai sînt.

Cît stau cu ei nu am nici o grijă. Nu mă lasă să spăl nici măcar un pahar. Aproape că nu mă mai gîndesc la nimic. Mai păstrez legătura cu viața mea doar prin conversații cu niște oameni apropiați.

Accidental mi-am dat seama că evitarea făcălețului mamei este posibilă în cazul în care reușesc să introduc un element de surpriză înainte ca ea să-și intre în mînă. Tata nu avea nici rapiditatea, nici concentrarea necesară de a reuși să mă tuflească, așa că m‑am concentrat pe psihologia feminină.

Oare oamenii se sinucid, atunci cînd o fac, de prea mult bine sau de prea mult rău? O fac fiindcă sînt prea fericiți sau, dimpotrivă, foarte nefericiți? Întrebarea nu-i chiar atît de absurdă cum vi s-ar părea la prima vedere.

Fidelii lui Dej au construit şi ei în jurul acestuia, păstrînd proporţiile, o imagine clandestină de lider comunist - pe care Apostol a şi afişat-o cînd s-a simţit mai în siguranţă, în 1989, la semnarea „scrisorii celor şase“. Istoria partidului comunist român este mult mai marcată de polarizare decît am fi bănuit.

Eu vreau să scriu, asta e viața mea. Îmi place să scriu, îmi iau toată stima de sine din asta, oricîtă suferință mi-ar aduce.

În fond, ce funcție are umorul? Există lucruri cu care nu se (mai) poate glumi?

Ironia rămîne încă cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia.

Glumele ofensatoare la adresa minorităților ne blochează empatia și compasiunea la adresa victimelor unor nedreptăți sistemice.

Umorul e ca ceaiul de muşeţel. Nu rezolvă, dar ajută. E bun la toate, dar se poate şi fără el. Se poate rîde de orice, numai că atunci cînd se depăşeşte o anumită limită, nu prea mai e de rîs. Şi-atunci ce rost mai are?

Dosarul de acum de la această idee a plecat: cum ni-l amintim și ce am păstrat din toți acei Leo pe care i-am cunoscut. Sînt doar cîteva mărturii ale acestei călătorii pe care a făcut-o alături de cîțiva oameni care l-au cunoscut și l-au citit de-a lungul timpului.

Cum era Leo? atent. lucid. șarmant.

Pentru un individualist asumat, era extrem de atent cu prietenii și știa să le alinte egourile. Ținea minte ce-ți place, de la filme la băuturi, iar cînd se întorcea dintr-o călătorie, îți aducea cadoul perfect.

Avea talentul rar al frondei fără stridenţă, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor, fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepţiei, al neconformităţii.

Încă tot mi se pare că e plecat în Argentina, că-și continuă eseul despre „În căutarea timpului pierdut” (cu cîtă grație și-l pierdea pe al lui!) și că mîine-poimîine mă va suna, dimineața devreme, cum avea obiceiul, adesea trezindu-mă.

Incontestabil, Leo – așa cum i se spunea – a reușit performanța de a se face iubit: multe generații și-au făcut educația cinematografică cu el; mulți au îmbrățișat autorii – Von Trier, Van Sant, Haneke, Greenaway – canonizați de el; mulți i-au apreciat condeiul plin de zvîc, bonomia, impresia că se simțea ca acasă pe orice teren publicistic, indiferent de cerințe; pînă aici, cu toții sîntem de acord.

Nu cred să fi întîlnit pe cineva ca el, cu o atenţie atît de specială pentru cele mai insignifiante preferinţe ale prietenilor, dublată de o generozitate pe măsură

În acest Dosar, am ieșit prin piețele Bucureștiului convinși că întîlnim Bucureștiul însuși. Nu ne‑am înșelat.

Locuiesc și scriu în acest cartier al Bucureștiului. Ficțiunea se contaminează de realitatea lucrurilor pe care le văd și le trăiesc zi de zi. Clădirile pe lîngă care trec au intrat în poveștile mele. S-au transformat și au căpătat fețe și vieți noi. Din păcate, unele nu mai există decît în memoria mea afectivă.

Are peste 200 de ani. Deși peste ea au trecut un comunism, un cutremur și o tranziție, Piața Romană  păstrează totuși un aer de boemă.

Pe alocuri, cîte un vînzător mai abil face marketing creativ re­cen­zîndu-și singur marfa: „ardei FFF iute!!!“ sau „ROȘILE SUNT COAP­TE“ sau „salată fragedă“. Unii insistă pe proveniența autohtonă a mărfii.

Cînd a apărut Unirea, cred că prin 1976, a fost un eveniment. I se dusese buhul că acolo puteai găsi orice – într-o vreme în care, de fapt, nu se găsea mai nimic, decît cu pile și pe sub mînă.

Piața Moghioroș înghesuie, după reguli proprii, într-o vecinătate bizară, dar acceptată, toate meșteșugurile din vremurile de altădată, cînd hipermarket-urile și comenzile online erau doar un vis.

Cert e că Loloescu Matache, măcelarul întreprinzător și personajul pitoresc, e cel care a inspirat numele vechii Hale – inima a ceea ce a devenit și a rămas pînă în zilele noastre „Piața Matache“.

Cîtă istorie și cît spirit să fi apucat să se strîngă într-un loc european ce abia trece centenarul? La scara imensei istorii a continentului nostru, firește, nu prea mult. Dar pentru bucureșteni, acest loc are semnificații ample și tulburătoare.

Acum vreo doi-trei ani a fost construită o clădire care adăpostește o mulțime de raioane și tarabe ținute de producători. Un fel de hală cu uși automate și în care pe jos lucește de curățenie.

Este locul perfect pentru un studiu antropologic, de pildă (antropologie urbană), dar și o sursă de inspirație pentru orice scriitor pentru schițe de portrete.

Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă

Pe partea cealaltă a Podului Grant, tot pe Calea Crîngaşi, continuă să existe o croitorie care exercită pentru mine o atracţie explicată nu doar de necesitate, dar şi de nostalgie.

Atunci cînd bei vin cu o prietenă, cu o doamnă, este altfel ca atunci cînd bei vin cu un grup vesel de prieteni și paharele se golesc unul după altul, cu toții aștepînd cu nerăbdare să fie reumplute, iar conversația curge într-un ritm „al vinului“.

Căci, în fond, ce reprezintă vinul? Niște struguri, îi culegi, i-ai stors, i-ai transformat în must, aștepți două săptămîni, au fermentat, s-au transformat în vin. Este simplu să faci vin, dar e nevoie de măiestrie ca să faci un vin memorabil.

În ceea ce mă privește, am descoperit vinul după mulți ani petrecuți în „țara vinului“, Franța, fiind eu însumi un mare băutor de… apă! În ziua cînd niște invitați ne-au oferit o sticlă bună de vin de Bourgogne (un Volnay sau Mercurey, care nu sînt chiar vîrfurile gustative ale unui Montrachet sau Romanée-Conti)…  a fost o revelație și o revoluție!