Politica umorului

Poate cel mai contradictoriu fenomen politic al lumii moderne este naționalismul, care acoperă o sferă largă, de la lagărele morții naziste pînă la rezistența fermă față de puterea imperială. Însă în ceea ce privește ambiguitatea politică absolută, umorul aproape că nu îi este mai prejos. Dacă este capabil să cenzureze, să demaște și să transforme, poate și să dizolve conflicte sociale de esență printr-o explozie de veselie. Rîsul reciproc poate fi o formă de dezarmare reciprocă, atîta timp cît dezintegrarea fizică a corpului care rîde semnalează că este incapabil să facă rău. „Cine rîde nu poate să muște“, observa Norbert Elias (citat de Matthew Bevis, Comedy: A Very Short Introduction, 2013). Astfel, ne poate furniza o imagine utopică a unei lumi pașnice ce va să vină. „Chiar dacă nimic de astăzi nu are un viitor“, scria Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău, „rîsul nostru ar putea să aibă“. Dar trupul neputincios, lipsit de coordonare, nu este în stare să construiască acea ordine socială. În acest sens, comedia nu reprezintă o amenințare la o putere suverană. Desigur, asemenea puteri au un interes legitim ca populația să fie binedispusă. O națiune abătută se poate dovedi nemulțumită. Însă stăpînitorii le pot cere oamenilor de rînd să fie harnici și conștiincioși, să practice autodisciplina și să-și ia munca în serios, iar toate astea pot foarte bine să fie puse în primejdie de un val de euforie iresponsabilă.

La fel ca arta, umorul poate înstrăina și relativiza normele după care trăim, dar le poate și consolida. De fapt, poate obține acest efect chiar prin înstrăinare. Examinarea propriului comportament cu alți ochi nu înseamnă neapărat să-l și modificăm. Dimpotrivă, putem obține astfel un sentiment mai intens al legitimității lui. În spirit tipic liberal, Jonathan Miller vedea umorul, în Laughing Matters (1988), ca pe un joc liber al minții care destinde categoriile conceptuale de rutină, le relaxează despotismul și ne împiedică să le devenim sclavi. Putem acum să luăm în considerare diferite forme de clasificare, redesenîndu-ne cadrele obișnuite de referință. Nu există însă nici un motiv să credem că toate astea vor conduce inevitabil spre o stare de spirit mai luminată.

De ce trebuie să presupunem că toate categoriile noastre curente au nevoie de reconstrucție? Să fie convingerea în egalitatea sexelor un obstacol conceptual de care trebuie să ne eliberăm? Și de ce nu ar trebui supus unei asemenea critici chiar liberalismul lui Miller? Antropologul Mary Douglas considera, în Implicit Meanings (1999), că toate glumele sînt subversive, de vreme ce demască arbitrarul de esență al înțelesurilor sociale. „O glumă“, scria ea, „simbolizează nivelarea, dizolvarea și reînnoirea.“ Într-un studiu clasic mai vechi, Purity and Danger, Mary Douglas aducea un argument similar în privința murdăriei, considerată un material neclasificabil, nelalocul lui, care marchează limitele structurilor noastre sociale, ceea ce dă un nou sens termenului de „glumă murdară“. Însă este dificil să-i treci pe Jay Leno sau pe Graham Norton în rîndul subversivilor.

Într-un spirit contrar, Susan Purdie susține, în studiul ambițios și atrăgător Comedy: The Mastery of Discourse (1993), că glumele înfruntă autoritatea, pentru ca apoi să o restabilească, deși astfel trecem cu vederea că nu toate formele de autoritate sînt opresive. Există o autoritate a disidenților veterani, la fel ca una a celor care îi vînează, a mișcărilor de drepturi civile, la fel ca una a guvernărilor despotice. Noël Carroll susținea și el, în Humour: A Very Short Introduction (2014), că, atrăgîndu-ne atenția asupra unor anumite norme sociale, umorul contribuie la consolidarea lor. Însă adevărul mai tern este că uneori așa se întîmplă, alteori nu. În orice caz, există norme sociale care au nevoie urgentă să fie întărite. În societatea britanică există norma că oamenii muncii au dreptul, în anumite condiții, să refuze să mai muncească. Reglementările nu sînt de fiecare dată niște mecanisme coercitive sinistre. Ca să vezi umorul mereu și peste tot ca pe un instrument de întărire a puterii reprezintă un punct de vedere cu mult prea funcționalist, care trece cu vederea contradicții cu mult prea evidente.

În The Odd One In: On Comedy (2008), Alenka Zupancic generalizează grăbit descriind cum comedia „susține întru totul oprimarea ordinii sau situației date, deoarece o face suportabilă și induce iluzia unei libertăți interioare reale“. Konrad Lorenz, în On Aggression (2002), tratează și el comicul ca esențialmente conservator, remarcînd că „rîsul stabilește o legătură și simultan trage o linie“. Ceea ce vrea să spună este că solidaritatea produsă de umor nu poate fi separată de un sentiment al diferenței proprii față de ceilalți, iar asta poate provoca un anume antagonism față de ei. În acest sens, reprezintă atît o apropiere, cît și o armă (Robert R. Provine susține cam aceeași teorie în Laughter: A Scientific Investigation, 2000). Lorenz gîndește și el, în stilul partidului Whig, că umorul a progresat de-a lungul istoriei – că sîntem mai nostimi acum decît în Antichitate, umorul contemporan fiind în general mai subtil și mai iscoditor decît cel al strămoșilor. Nu multe dintre cele dinaintea lui Dickens, comentează el curios, au darul să stîrnească rîsul. Mai susține și că ființa omenească este un animal „autoridiculizator“, deși afirmația poate conține mai mult adevăr în ceea ce îi privește pe liberalii englezi decît pe republicanii americani.

Dacă solidaritatea generată de umor depinde cu adevărat de excludere și de antagonism, atunci umorul este în contradicție cu sensul cosmic al comicului, care îmbrățișează întreaga realitate în stilul ei tolerant, binevoitor. Noël Carroll crede că acolo unde există Noi trebuie să existe și Ei, în schimb Francis Hutcheson, în ceea ce îl privește, ar fi protestat. Utopia a cărei anticipare o reprezintă rîsul nu are hotare fixe. Publicul spectacolelor de comedie nu se simte scăldat într-o mare de euforie colectivă doar pentru că mai există și un grup pe care nu îl agreează. Umorul poate fi conflictual ori comunitar, denigrator ori festiv, dar cele două aspecte nu trebuie neapărat să fie fațetele aceleiași monede. Chiar și așa, stîngii politice îi rămîne de rezolvat problema reconcilierii umorului ca utopie cu umorul critic.

(fragment din cartea Umor, Editura Baroque Books & Arts, 2019)

traducere de Mihai MOROIU