Nu există glume proaste, doar glume depășite
Și bunicul își aranja boșoalca izmenelor, bătătorea cutele mileului de pe masa din sufragerie cu podul palmei, apoi ațintea către musafiri degetul arătător, cu cel mare orientat spre tavan, de parcă ar fi încărcat un pistol, și începea bancul, care era cam așa: „Într-un bordei sărăcăcios de undeva din România, nevasta Maria nu poate să doarmă din cauza unei aparente fobii. Îi șoptește soțului Ion, timidă: «Ioane, avem un gîndac pe perete!». La care Ion, sarcastic: «Și ce-ai vrea, fă, să avem un Grigorescu?»“.
Sînt șanse bune să nu vi se fi părut amuzant. Nici mie nu mi se mai pare. Dar mă amuza cîndva, cînd eram un adolescent cu cortexul frontal încă nedezvoltat suficient, la Motru. Pot încă să înțeleg de ce mi se părea amuzant atunci. Este parțial haz de necaz de om din zonă monoindustrială ai cărui părinți s-au născut la țară. Adică o glumă despre sărăcie și despre o aroganță mimată pentru a ascunde o resemnare. Dar este în același timp o glumă care își trage mare parte a atmosferei („Fă!“, îi zice Ion Mariei) din stereotipuri despre relația bărbat-femeie. Femeia e fricoasă, nesigură și naivă. Bărbatul e sarcastic, dominant, agresiv și, poate, amuzant.
Presupun că sînt oameni cărora gluma asta nu li s-ar fi părut amuzantă la nici o vîrstă. Îmi imaginez că sînt și alții cărora, din contră, li se va părea amuzantă mereu. Chiar nu m-ar mira să aud c-a fost spusă pe cîteva paturi de moarte, eventual în hohotele asistenței, care acoperă tragicomic ultima horcăială a comediantului dinainte de ieșirea din scenă. În fine, există și o a treia categorie, unii ca mine, care au „crescut în afara ei“ (a glumei), cum s-ar traduce mot à mot o expresie foarte grafică din engleză.
Oamenii se schimbă și odată cu ei se schimbă lucrurile la care rîd și despre care glumesc. Putem cădea de acord că umorul ne definește în bună măsură. Glumim despre ce sîntem și sîntem ceea ce glumim. De asta ne-am și apărat dreptul de a glumi și a rîde liberi cu atîta ferocitate, de-a lungul veacurilor. Umorul este ceva profund legat de natura noastră umană, dar și de personalitatea unică a fiecărui individ. Se schimbă odată cu noi sau rămîne veșnic pe loc alături de noi. Dar cel mai important e că îl avem mereu la îndemînă și, în situațiile cele mai negre, știm că e acolo să ne scoată la suprafață, măcar cît să putem respira.
Nici măcar nu înțeleg de ce ne punem serios problema că ar putea fi cenzurat, de vreme ce nici cele mai reputate și competente instituții ale interzicerilor nu l-au putut controla. Toate generațiile de est-europeni dinaintea alei mele își amintesc de vremuri în care simțeau că umorul este singura libertate pe care o au. Alte generații își amintesc chiar de vremurile cînd era unica salvare. Mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului povestesc, de pildă, cum umorul i-a ajutat să supraviețuiască ororilor din lagăre. Și, în anii care au urmat, să treacă mai ușor peste traumele legate de ele.
Darren Richman își începe un articol din The Independent cu ceea ce spune că e relatarea a unei întîmplări adevărate: în timpul programului educațional „March of the Living“, un supraviețuitor al Holocaustului s-a dus la toaleta de la (acum) Muzeul Auschwitz și i s-au cerut doi zloți pentru acces. Surprins, omul și-a ridicat mîneca să-și arate tatuajul cu numărul și i-a spus celui de la intrare: „Ultima oară cînd am fost aici nu a trebuit să plătesc“. E asta o glumă? Dacă ai rîs, da, este. Sînt șanse mari ca peste 20 de ani să ți se pară mai amuzantă, așa cum cel mai probabil ai fi rîs mai puțin sau deloc dacă o auzeai făcută acum 60 de ani. Dar poate fi valabil și invers.
Astăzi ni se pot părea inacceptabile unele poante din inofensivul (sau așa credeam noi) Seinfeld. Și e OK. Oricîte ar fi lucrurile la care nu ne va mai veni să rîdem în viitor, știm sigur că, în orice caz, vom rîde la fel de mult. Iar glumele la care nu se va mai rîde pur și simplu nu vor mai fi spuse și vor dispărea de la sine. Să lăsăm umorul liber, deci, să-și croiască în continuare drum prin viață și prin schimbarea mentalităților, odată cu noi. Dacă vom reuși să fim cu toții oameni mai buni, pariul meu este că și umorul va ține pasul. Să ne concentrăm pe prima parte, deci. Între timp, să rîdem tare, liber și fără perdea, fiecare de ce poate.
Andrei Manțog a fost ziarist la Academia Cațavencu și este co-fondator Kamikaze.
