Casual with a difference

Publicat în Dilema Veche nr. 824 din 5–11 decembrie 2019
Casual with a difference jpeg

Cu Leo ne-am cunoscut prin filme, ne-a fost mentor, dar prietenia noastră a fost dincolo de cinema. El e cel care ne-a invitat pe amîndoi să scriem la Dilema, și nu întotdeauna despre cinema, iar noi l-am invitat la revista Republik să împartă filmele în regaluri, remize și rebuturi, dar și să contribuie la diverse numere tematice, inclusiv la cel despre Moarte, poate cel mai antologic și premonitoriu dintre toate. Am făcut festivaluri, dar și revelioane împreună. Am rîs mult, ne-am certat nu de puține ori (și nu doar pe filme) și am dansat împreună pînă în zori la petreceri și concerte. Iubeam cultura pop și detestam discursurile academice, dar dincolo de afinități și simpatii comune, existau și zone în care nu ne întîlneam. Putea fi surprinzător, conflictual, idiosincratic, iritant, de neînțeles, dar azi, cînd vorbim despre el, tentația de a descifra enigma Leo ne-a părăsit. Și poate că e mai bine așa. Atît în scris, cît și prin felul lui de a fi, Leo rămîne inclasabil. Cred că și-ar fi dorit asta: n-am întîlnit o altă persoană atît de asumată, care să-și îmbrățișeze și să-și etaleze cu un asemenea abandon contradicțiile. Poate că nu l-am înțeles, dar l-am iubit. Ne lipsește. Se spune că primul lucru pe care-l uiți cînd cineva dispare este vocea lui. Dar vocea lui Leo, inconfundabil de ludică, dar și de elocventă, ne răsună încă în urechi. Îi simțim absența, dar și prezența și ni se pare că îl vedem pe stradă. Și atunci ne ia secunde bune să ne dăm seama că e imposibil, un semn că aura sa e încă vie.

Mihai Chirilov: De fapt, care a fost prima ta întîlnire cu Leo? Tot la Dilema?

Anca Grădinariu: Nu, la facultate, la UNATC (ATF pe vremea aceea). Pe la jumătatea anilor ’90. A intrat în viața mea ca o briză colorată, ca o petardă cu confetti confecționate din paginile revistei Cahiers du Cinéma. Într-un mediu cam opresant, academic, dogmatic, ne-a vorbit de Wong Kar-wai, von Trier, Solondz și ne-a sedus. Apoi, mi-a oferit, cu generozitatea-i tipică, primul meu job permanent (gest pentru care nu m-a lăsat să-i mulțumesc niciodată). Cu el, cinema-ul era fun și examenele – un pretext de cozerie savuroasă.

M.C.: Eu l-am cunoscut la Zilele Filmului Italian în 1994, după Hoții de săpunuri al lui Maurizio Nichetti, o spumoasă parodie după Hoții de biciclete. Ceva din aerul zănatec al acelui filmuleț ne-a legat. Retrospectiv vorbind, mi se pare declicul perfect pentru o prietenie cinefilă și nu numai. Nu Godard, Antonioni sau Tarkovski. La scurt timp, mi-a solicitat un text despre un film, i-a plăcut, mi l-a publicat și așa am început să împart cu el cronicile de film din Dilema. Asta pînă cînd tot Leo m-a prezentat Cristinei Corciovescu, la pachet cu recomandarea de a intra în echipa Pro Cinema, unde te-am întîlnit pe tine, iar cercul s-a închis rotund. La scurt timp, am fost toți trei la primul nostru festival împreună, în sudul Portugaliei, în Algarve.

A.G.: Eram o studentă săracă (cum altfel?), chiriașă în Rahova, dar toți trei am mîncat la Algarve, pe malul oceanului, un homar gigantic din bonurile de masă pe care festivalul le dădea jurnaliștilor invitați, sub privirile invidioase ale turiștilor englezi. Seara, după ospăț și plajă, adormeam epuizați și răsfățați la proiecții. Leo mi-a arătat cum se poate trăi regește, cu puțin. Un maximalist care trăia, minimal, într-o garsonieră de 28 de metri pătrați, un hipster avant la lettre care scria la un Mac din prima generație, înconjurat de cărți vechi, sub un poster cu Marilyn. M-a învățat și că filmele contează, dar că mai important e un Aperol într-o piațetă scenică, cu prieteni buni.

Uneori, ne chema la el acasă și ne gătea. Nu era un bun bucătar, asta-i sigur, dar era totuși o gazdă foarte plăcută și nu-ți mai păsa că pastele cu somon erau nițel arse. Leo era un conversaționalist savuros. Cînd îmi amintesc de seratele acelea, mă întristez că arta conversației, așa cum o stăpînea el, e pe cale de dispariție.

M.C.: Leo era și un gurmand, dar era și rău de foame (cele mai multe certuri le aveam în vacanțe sau festivaluri atunci cînd nu mînca fix la ora la care voia). Parisul, așa cum l-am cunoscut prin ochii lui, era făcut și din escale culinare, perfect adaptate colțurilor explorate, cu care el era extrem de familiar, și, evident, cum nu se poate mai contradictorii și ele: de la clătitele gigantice de pe Rue Mouffetard și cinele subțiri cu sushi din Marais la prînzurile à volonté de la Flunch cu toți cloșarzii din Les Halles. De gătit, Leo nu prea gătea, dar atunci cînd totuși o făcea, pentru seratele cu amici, îi plăcea să improvizeze, parcă pentru a se juca cu așteptările invitaților. Prima oară cînd am mîncat la el salata verde cu surimi, usturoi și portocale am crezut că nu văd bine. Pe hîrtie suna improbabil, în realitate era versiunea gastronomică a personalității lui Leo: lejeră, sofisticată, surprinzătoare, pregnantă și, ei bine da, gustoasă. O singură dată am încercat să o fac și eu și am eșuat. Cînd a plecat a luat cu el și secretul acestei rețete ușchite. Cît despre seratele de care vorbești, Leo avea un dar de a crea un grup mic după reguli numai de el știute, din oameni cum nu se poate mai diferiți, iar conversația într-adevăr se lega ca maioneza. Și atunci, garsoniera lui înghesuită și boemă devenea un loft aerisit în care te simțeai ca acasă.

A.G.: Pentru un individualist asumat, era extrem de atent cu prietenii și știa să le alinte egourile. Ținea minte ce-ți place, de la filme la băuturi, iar cînd se întorcea dintr-o călătorie, îți aducea cadoul perfect. Unul dintre favoritele mele e o cartolină din Taormina cu autograful regizorului și scenaristului Paul Schrader, pentru că știa că Taxi Driver e unul dintre filmele mele preferate. Mă suna sau îmi trimitea sms-uri cînd îi plăcea un articol al meu. Aprobarea mentorului meu conta enorm. Ultima conversație pe care am avut-o cu el a fost la telefon (îmi amintesc și locul, era stația de metrou Piața Unirii). M-a sunat de pe patul de spital și s-a ferit să vorbească de boală („Sînt foarte bine îngrijit, nu mă pot plînge“). Îmi citise cronica la Black Swan și a vrut să-mi spună că și lui i se pare Aronofsky supraevaluat.

M.C.: Pentru cineva atît de pătimaș (se războia pînă în pînzele albe pe forumuri pentru a-și impune punctul de vedere; dacă avea o certitudine, aceea era că avea întotdeauna dreptate) și de temperamental, felul în care și-a purtat boala pînă la capăt a fost de-o demnitate și-un stoicism admirabile. Leo cel din spital nu a încetat să mă surprindă și nu știu nici acum ce a fost mai paralizant: faptul că reușea printre tone de perfuzii și medicamente să fie activ și spiritual pe Twitter și pe e-mail sau felul în care s-a mobilizat să-și adune și să-și structureze propriul său bricabrac literar și să lase în urmă o operă. Probabil că dacă ar fi trăit astăzi, la cum știu că prindea din zbor aerul timpului, Leo ar fi fost instagrammer-ul perfect. Fotografiile și jurnalele lui foto de pe Liternet și-ar fi găsit în Instagram rețeaua socială ideală (Leo a prins Facebook-ul, dar nu s-a lăsat corupt de el). Dacă ar fi să postezi o imagine cu sau despre el azi pe Insta, care ar fi ea?

A.G.: Îmi plăcea că nu apărea în fotografiile pe care și le alegea pentru expoziții, avea o părere prea bună despre el ca să se lase pradă narcisismului vulgar. Cred c-aș posta o fotografie pe care o am înrămată în casă, pe care am ales-o eu și pe care el mi-a dăruit-o: e silueta unei femei misterioase (amica lui Iulia Blaga), în penumbră, cu o atmosferă de film noir. Fiecare crede altceva despre poză, ca și despre autorul ei.

M.C.: Eu aș posta fotografia cu el apărută în Time Out New York în 1999, la care știu că ținea enorm. Eram împreună în New York cînd l-a oprit reporterul revistei ca să-i facă o poză, să-l întrebe în ce e îmbrăcat și cum și-ar defini stilul. La început a fost reticent, dar apoi i-a făcut jocul și i-a răspuns imperturbabil: „Casual with a difference“. Toată enigma Leo stă în acea „diferență“.

Foto: Marius Chivu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Poliția avertizează cu privire la un nou mod de înșelăciune, prin apeluri telefonice. Cum funcționează spoofingul
Poliția Română avertizează cu privire la spoofing, o formă de înșelăciune, în care atacatorii se folosesc de tehnologia Voice over IP (VoIP) pentru a-și ,,masca” numărul real de telefon, făcându-l să apară ca și cum ar fi un număr legitim sau asociat cu o instituție cunoscută.
image
Vila din Sinaia a prințului Paul de România, vândută de ANAF. Prețul obținut la licitație a uimit experții imobiliari
După două licitații eșuate, Fiscul a reușit în cele din urmă să vândă vila de lux deținută de Prințul Paul Philippe al României, situată la Sinaia. Nepotul regelui Carol al II-lea a fost condamnat definitiv în 2020, în dosarul „Ferma Băneasa”.
image
Ce mâncau bucureștenii în postul din anul 1869: melci, stridii, halva cu miros de trandafir, nuga și unt-de-lemn de Toscana
În secolul al XIX-lea, magazinele de profil din București se aprovizionau cu delicatese din toată Europa, pentru ca oamenii să treacă mai ușor peste post.

HIstoria.ro

image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene. 

image
Bacalaureatul de tip nou din 1948: „Aspecte de la un examen care nu mai seamănă cu cele din trecut“
În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou.
image
Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858.