Cu Leo ne-am cunoscut prin filme, ne-a fost mentor, dar prietenia noastră a fost dincolo de cinema. El e cel care ne-a invitat pe amîndoi să scriem la Dilema, și nu întotdeauna despre cinema, iar noi l-am invitat la revista Republik să împartă filmele în regaluri, remize și rebuturi, dar și să contribuie la diverse numere tematice, inclusiv la cel despre Moarte, poate cel mai antologic și premonitoriu dintre toate. Am făcut festivaluri, dar și revelioane împreună. Am rîs mult, ne-am certat nu de puține ori (și nu doar pe filme) și am dansat împreună pînă în zori la petreceri și concerte. Iubeam cultura pop și detestam discursurile academice, dar dincolo de afinități și simpatii comune, existau și zone în care nu ne întîlneam. Putea fi surprinzător, conflictual, idiosincratic, iritant, de neînțeles, dar azi, cînd vorbim despre el, tentația de a descifra enigma Leo ne-a părăsit. Și poate că e mai bine așa. Atît în scris, cît și prin felul lui de a fi, Leo rămîne inclasabil. Cred că și-ar fi dorit asta: n-am întîlnit o altă persoană atît de asumată, care să-și îmbrățișeze și să-și etaleze cu un asemenea abandon contradicțiile. Poate că nu l-am înțeles, dar l-am iubit. Ne lipsește. Se spune că primul lucru pe care-l uiți cînd cineva dispare este vocea lui. Dar vocea lui Leo, inconfundabil de ludică, dar și de elocventă, ne răsună încă în urechi. Îi simțim absența, dar și prezența și ni se pare că îl vedem pe stradă. Și atunci ne ia secunde bune să ne dăm seama că e imposibil, un semn că aura sa e încă vie.

Mihai Chirilov: De fapt, care a fost prima ta întîlnire cu Leo? Tot la Dilema?

Anca Grădinariu: Nu, la facultate, la UNATC (ATF pe vremea aceea). Pe la jumătatea anilor ’90. A intrat în viața mea ca o briză colorată, ca o petardă cu confetti confecționate din paginile revistei Cahiers du Cinéma. Într-un mediu cam opresant, academic, dogmatic, ne-a vorbit de Wong Kar-wai, von Trier, Solondz și ne-a sedus. Apoi, mi-a oferit, cu generozitatea-i tipică, primul meu job permanent (gest pentru care nu m-a lăsat să-i mulțumesc niciodată). Cu el, cinema-ul era fun și examenele – un pretext de cozerie savuroasă.

M.C.: Eu l-am cunoscut la Zilele Filmului Italian în 1994, după Hoții de săpunuri al lui Maurizio Nichetti, o spumoasă parodie după Hoții de biciclete. Ceva din aerul zănatec al acelui filmuleț ne-a legat. Retrospectiv vorbind, mi se pare declicul perfect pentru o prietenie cinefilă și nu numai. Nu Godard, Antonioni sau Tarkovski. La scurt timp, mi-a solicitat un text despre un film, i-a plăcut, mi l-a publicat și așa am început să împart cu el cronicile de film din Dilema. Asta pînă cînd tot Leo m-a prezentat Cristinei Corciovescu, la pachet cu recomandarea de a intra în echipa Pro Cinema, unde te-am întîlnit pe tine, iar cercul s-a închis rotund. La scurt timp, am fost toți trei la primul nostru festival împreună, în sudul Portugaliei, în Algarve.

A.G.: Eram o studentă săracă (cum altfel?), chiriașă în Rahova, dar toți trei am mîncat la Algarve, pe malul oceanului, un homar gigantic din bonurile de masă pe care festivalul le dădea jurnaliștilor invitați, sub privirile invidioase ale turiștilor englezi. Seara, după ospăț și plajă, adormeam epuizați și răsfățați la proiecții. Leo mi-a arătat cum se poate trăi regește, cu puțin. Un maximalist care trăia, minimal, într-o garsonieră de 28 de metri pătrați, un hipster avant la lettre care scria la un Mac din prima generație, înconjurat de cărți vechi, sub un poster cu Marilyn. M-a învățat și că filmele contează, dar că mai important e un Aperol într-o piațetă scenică, cu prieteni buni.

Uneori, ne chema la el acasă și ne gătea. Nu era un bun bucătar, asta-i sigur, dar era totuși o gazdă foarte plăcută și nu-ți mai păsa că pastele cu somon erau nițel arse. Leo era un conversaționalist savuros. Cînd îmi amintesc de seratele acelea, mă întristez că arta conversației, așa cum o stăpînea el, e pe cale de dispariție.

M.C.: Leo era și un gurmand, dar era și rău de foame (cele mai multe certuri le aveam în vacanțe sau festivaluri atunci cînd nu mînca fix la ora la care voia). Parisul, așa cum l-am cunoscut prin ochii lui, era făcut și din escale culinare, perfect adaptate colțurilor explorate, cu care el era extrem de familiar, și, evident, cum nu se poate mai contradictorii și ele: de la clătitele gigantice de pe Rue Mouffetard și cinele subțiri cu sushi din Marais la prînzurile à volonté de la Flunch cu toți cloșarzii din Les Halles. De gătit, Leo nu prea gătea, dar atunci cînd totuși o făcea, pentru seratele cu amici, îi plăcea să improvizeze, parcă pentru a se juca cu așteptările invitaților. Prima oară cînd am mîncat la el salata verde cu surimi, usturoi și portocale am crezut că nu văd bine. Pe hîrtie suna improbabil, în realitate era versiunea gastronomică a personalității lui Leo: lejeră, sofisticată, surprinzătoare, pregnantă și, ei bine da, gustoasă. O singură dată am încercat să o fac și eu și am eșuat. Cînd a plecat a luat cu el și secretul acestei rețete ușchite. Cît despre seratele de care vorbești, Leo avea un dar de a crea un grup mic după reguli numai de el știute, din oameni cum nu se poate mai diferiți, iar conversația într-adevăr se lega ca maioneza. Și atunci, garsoniera lui înghesuită și boemă devenea un loft aerisit în care te simțeai ca acasă.

A.G.: Pentru un individualist asumat, era extrem de atent cu prietenii și știa să le alinte egourile. Ținea minte ce-ți place, de la filme la băuturi, iar cînd se întorcea dintr-o călătorie, îți aducea cadoul perfect. Unul dintre favoritele mele e o cartolină din Taormina cu autograful regizorului și scenaristului Paul Schrader, pentru că știa că Taxi Driver e unul dintre filmele mele preferate. Mă suna sau îmi trimitea sms-uri cînd îi plăcea un articol al meu. Aprobarea mentorului meu conta enorm. Ultima conversație pe care am avut-o cu el a fost la telefon (îmi amintesc și locul, era stația de metrou Piața Unirii). M-a sunat de pe patul de spital și s-a ferit să vorbească de boală („Sînt foarte bine îngrijit, nu mă pot plînge“). Îmi citise cronica la Black Swan și a vrut să-mi spună că și lui i se pare Aronofsky supraevaluat.

M.C.: Pentru cineva atît de pătimaș (se războia pînă în pînzele albe pe forumuri pentru a-și impune punctul de vedere; dacă avea o certitudine, aceea era că avea întotdeauna dreptate) și de temperamental, felul în care și-a purtat boala pînă la capăt a fost de-o demnitate și-un stoicism admirabile. Leo cel din spital nu a încetat să mă surprindă și nu știu nici acum ce a fost mai paralizant: faptul că reușea printre tone de perfuzii și medicamente să fie activ și spiritual pe Twitter și pe e-mail sau felul în care s-a mobilizat să-și adune și să-și structureze propriul său bricabrac literar și să lase în urmă o operă. Probabil că dacă ar fi trăit astăzi, la cum știu că prindea din zbor aerul timpului, Leo ar fi fost instagrammer-ul perfect. Fotografiile și jurnalele lui foto de pe Liternet și-ar fi găsit în Instagram rețeaua socială ideală (Leo a prins Facebook-ul, dar nu s-a lăsat corupt de el). Dacă ar fi să postezi o imagine cu sau despre el azi pe Insta, care ar fi ea?

A.G.: Îmi plăcea că nu apărea în fotografiile pe care și le alegea pentru expoziții, avea o părere prea bună despre el ca să se lase pradă narcisismului vulgar. Cred c-aș posta o fotografie pe care o am înrămată în casă, pe care am ales-o eu și pe care el mi-a dăruit-o: e silueta unei femei misterioase (amica lui Iulia Blaga), în penumbră, cu o atmosferă de film noir. Fiecare crede altceva despre poză, ca și despre autorul ei.

M.C.: Eu aș posta fotografia cu el apărută în Time Out New York în 1999, la care știu că ținea enorm. Eram împreună în New York cînd l-a oprit reporterul revistei ca să-i facă o poză, să-l întrebe în ce e îmbrăcat și cum și-ar defini stilul. La început a fost reticent, dar apoi i-a făcut jocul și i-a răspuns imperturbabil: „Casual with a difference“. Toată enigma Leo stă în acea „diferență“.

Foto: Marius Chivu