„A scos un chibrit și a dat foc paginilor“ (anchetă)

Publicat în Dilema Veche nr. 824 din 5–11 decembrie 2019
„A scos un chibrit și a dat foc paginilor“ (anchetă) jpeg

I-am rugat pe colegii mei de redacție să „povestească“ despre Leo al lor. Au ieșit niște poze la minut colorate și simpatice.

● Marius CHIVU

Prin toamna lui 2001 publicasem în Observator cultural o mică reacţie împotriva a ceea ce numeam „critica ventrilocă“, arătîndu-mă deopotrivă dezamăgit şi revoltat de faptul că unii dintre colegii mei de critică literară continuau idiosincrasiile ideologice ale profesorilor. Era prima dată cînd cineva din redacţia Dilemei (devenită între timp) vechi îmi recomanda un articol la rubrica de recomandări. Era Alex. Leo Şerban. Aveam să-l cunosc personal în curînd, apoi să devenim chiar colegi de redacţie (ani de zile am împărţit acelaşi birou pe care se afla înrămată Marilyn Monroe) şi, mai ales, să avem o prietenie cu tot ce presupune aceasta: cadouri, farse, călătorii, confesiuni. Acum, cînd nu mai e cu noi, mă consolez cu faptul că nu asistă la proliferarea maniheismului în epoca Facebook, maniheism întreţinut cu agresivitate de lipsa de nuanţe şi de logică, de ştiri false, post-adevăr şi convingeri resentimentare, precum şi de gramatica şi de stilistica precare. Ar fi fost indignat, ar fi suferit să vadă cum ne-am tîmpit cu toţii.

● Stela GIURGEANU

Uneori te oftici (și, da, ăsta e cuvîntul cel mai potrivit) pentru că pur și simplu nu ai avut răgazul necesar să cunoști un om. Pe care abia începuseși să-l dibuiești și a cărui prietenie te copleșea. Un om de care începuse să te lege o duioasă și tandră amiciție, în care găsiseși acel confident, cu un suflet de copil și o maturitate de adult, căruia nu-i era frică să spargă tabuuri și căruia nu-ți era frică să-i împărtășești amuzamentul de a sparge tabuuri. Mi-e dor de puținele, dar prețioasele taclale pe care le-am avut cu Leo și, mai abitir, mi-e dor de toate taclalele pe care nu am avut timp să le purtăm.

● Andrei MANOLESCU

Mi-aduc aminte o încăpere lungă, plină de fum de țigară, cu o masă foarte mare în mijloc în jurul căreia vreo opt-nouă doamne și domni se îngrămădeau ca să se uite la niște poze. Era redacția Dilemei, revistă nou apărută atunci, în care intram pentru prima oară. Majoritatea celor aflați acolo îmi erau complet necunoscuți. Erau oameni foarte diferiți între ei ca vîrstă, ca înfățișare și ca atitudine, dar unul atrăgea atenția în mod deosebit. Era cu totul altfel decît ceilalți, îmbrăcat într-un mod special, cu gesturi și mișcări neobișnuite și avînd o exprimare cu totul aparte. Alex. Leo Șerban a fost vreme de mulți ani un bun coleg de redacție a cărui părere voiai s-o afli neapărat în legătură cu orice se întîmpla interesant în lumea largă. Pentru că, asemenea înfățișării, și părerile îi erau întotdeauna altfel decît orice mai auziseși pînă atunci. Era cel mai original om pe care l-am cunoscut.

● Matei MARTIN

Era un erudit care nu făcea niciodată paradă de educația sa și de înzestrările native, avea un temperament mai degrabă melancolic, dar totodată un spirit ludic, era prietenos, dar știa să păstreze o distanță sanitară, putea să se supere și în același timp să rîdă în hohote. Era un conservator progresist – în cazul lui, alăturarea nu e deloc paradoxală. Un om al contradicțiilor perfect integrat social & cultural (iată încă o contradicție!). Toate aceste însușiri m-au contrariat și m-au fascinat deopotrivă la Alex. Leo Șerban și am crezut, multă vreme, că n-o să-l pot înțelege niciodată. Nici acum nu sînt sigur dacă am reușit sau nu. Îmi amintesc doar momentul cînd (mi s-a părut că) am spart gheața: mi-a vorbit, îndelung, la o înghețată, într-o zi toridă, despre Lars von Trier.

● Iaromira POPOVICI

Leo a fost tot ce n-am putut să fiu eu vreodată. Pentru mine era perfect, prea perfect aș zice: mereu arăta impecabil, mereu era la curent cu tot ce mișca în lumea culturală, cu tot ce era nou, și mereu avea replica potrivită la îndemînă. Prima dată m-am intersectat cu Leo în facultate: la cenaclul de atunci al Monicăi Pillat, Leo, cu cîțiva ani mai mare decît mine, a citit un text despre care nu-mi mai aduc aminte mare lucru, doar că mi s-a părut formidabil. La sfîrșit (și asta se întîmpla prin ’87-’88, în plin ceaușism), Leo a scos un chibrit, cred, și a dat foc paginilor, pe atunci desigur scrise de mînă, pe care le citise. Mi s-a părut cel mai cool gest ever. Am rămas, la propriu, mută de admirație.

● Adina POPESCU

Pe la începuturile mele la Dilema, într-un moment de teribilism, m-am ras în cap, iar pe vremea aceea, puțin după 1990, nu erau privite cu ochi buni astfel de manifestări extreme (post)adolescentine. Ce să vă zic? Arătam ciudățel, aproape că îmi părea rău că o făcusem, mă întrebau oamenii pe stradă: „Te-a pedepsit bărbatul?“. Mi-amintesc că a trebuit să merg la redacție, iar Leo a fost singurul de-a dreptul încîntat de noul meu look, m-a luat în brațe și m-a pupat. Posibil pentru micul meu act de curaj într-o lume încă uniformă și cenușie. Mi-am recăpătat brusc încrederea în mine. Ăsta era Leo – nonconformist, mereu deschis la nou, schimbare și inedit. Însă dincolo de Leo cel de zi cu zi, de la redacție, mi-l amintesc cu drag pe Leo cel solar și relaxat de la Festivalul de Film „Anonimul“, de la Sfîntu Gheorghe. Mereu înconjurat de oameni, volubil, drăgălaș, povestitor. Cu micile lui burzuluieli cu tot – de pildă, în complexul unde avea loc festivalul, tocmai apăruse o piscină ceva mai mare decît un lighean, prima piscină din istoria satului Sfîntu Gheorghe, iar lui Leo nu-i convenea că oamenii, în loc să meargă la filme, lîncezeau pe marginea ei: „Ce să spun! Avem o amărîtă de piscină și toată lumea țop în ea!“. Mi-amintesc și lumina de pe chipul lui atunci cînd ne întîlneam în sala de cinema, la cîte un film bun, pe care el îl știa deja de pe la Cannes sau alte festivaluri și pe care mi-l recomandase. Se bucura sincer că urma să-l mai vadă încă o dată alături de mine, de tine, de oameni a căror părere conta pentru el.

● Dan STANCIU

Cum era Leo? atent. lucid. șarmant.

● Mircea VASILESCU

De cîte ori mă gîndesc la Leo îmi dau seama că-mi vin în minte doar frînturi, detalii, conversații, replici. Amintirile mele despre el formează un fel de „Leo en miettes“. Probabil că astea i se potrivesc cel mai bine. Sau se potrivesc felului meu de a-l vedea. Incapabil să-i fac vreun portret sau un profil „complet“, mi-l conturez din scînteieri. Din adresările noastre reciproce cu „Mircione“ și „Leone“. Din tachineriile legate de diferența de vîrstă dintre noi: era cu aproape un an mai mare ca mine, situațiune care genera ludice schimburi de replici (el: „Puțin respect pentru vîrsta mea și părul meu alb!“; eu: „Nu te mai plînge atîta, nu vezi ce bine arăți la vîrsta ta?“). Pînă cînd, într-o bună dimineață, cînd am venit la redacție, m-a întîmpinat cu La mulți ani! și cu întrebarea (făcînd pe niznaiul): „Da’ cît ziceai tu că împlinești?“; „Patrușcinci“; „Ooo, să vezi ce nasol e la patrușase…“.

● Sever VOINESCU

Îl vizitam în minuscula lui garsonieră. Ne primise pe toți trei: eu, un fost prieten și un prieten pentru totdeauna. Înghesuiți, mîncam din farfurioare pe care le țineam în mîini o salată pe care ne-o pregătise. Venisem dintr-o călătorie de la Key West și am povestit cum arată casa în care a stat Tennessee Williams. A sărit de la locul lui, s-a dus direct spre unul dintre rafturile pline de cărți și a scos de acolo o ediție americană a memoriilor lui Tennessee. Așa îi ziceam – Tenneessee. De parcă era unul de-al nostru. Replicile veneau din toate părțile. „Băi, ce-mi place Tenneessee!“, „Proza scurtă e genială, dar piesele lui sînt cam siropoase.“ „Mie-mi place mult și teatrul lui. Ador personajele lui feminine.“ Rîdem. „Dar și proza e cam roz, cam străvezie.“ „Poate un pic prea livresc.“ „Deloc livresc. Fragilitatea sentimentelor personajelor lui mă impresionează rău de tot.“ „Sigur, tu ești dintre ăia care plîng la filme.“ „Cine nu plînge la filme e un idiot!“ „Vaaaai, dragă, idiot – ce cuvînt!“ Rîdem iarăși.

Mi-a dat la plecare Memoriile unui crocodil bătrîn. Tennessee zicea despre sine că e un crocodil bătrîn. Nu am apucat niciodată să mai vorbesc cu el despre această carte. Nu am apucat nici să i-o dau înapoi. O am și acum. Îi văd adesea cotorul printre alte cărți care vin și pleacă de pe rafturile mele. Într-un fel, e Leo…

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: arhiva personală Mihai Chirilov

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.