Bunul, răul și umorul

În urmă cu cîteva luni, comediantul Dave Chappelle își lansa, pe platforma Netflix, cel mai nou spectacol al său intitulat Sticks & Stones. Deși apreciat de public cu un scor de 99% pe agregatorul Rotten Tomatoes, show-ul a fost amplu disecat de critici. Cu un scor de doar 35%, lui Chappelle i s-au reproșat glumele ofensatoare la adresa femeilor și a minorităților etnice și sexuale. Discuția stîrnită în jurul spectacolului lui Chappelle nu a fost prima, dar cu siguranță nici ultima în care au fost puse în dezbatere limitele morale ale umorului. Spre exemplu, în urmă cu două decenii, George Carlin era criticat pe motiv că glumele sale sînt ofensatoare la adresa femeilor, în contextul în care societatea americană era în continuare una de factură patriarhală.

Serialul de animație South Park a fost prezentat drept exemplul paradigmatic al „umorului de toaletă“, insensibil la suferința pe care glumele sale le poate provoca în rîndul minorităților. Nici alte seriale de comedie, presupus mai „cuminți“, nu au scăpat de asemenea critici. The Simpsons au fost în mijlocul unui scandal mediatic stîrnit de personajul Apu, imigrantul de origine indiană care deține minimarket-ul din oraș, din cauza portretizării stereotipice a acestuia. Publicația americană Bustle alcătuia un top al celor mai ofensatoare glume din serialul Seinfeld într-un articol ajuns viral anul acesta. Deportarea accidentală a lui Babu Bhatt, glumele pe seama omului-porc („The Pigman“) ori cele privitoare la locul de parcare pentru persoanele cu dizabilități sau „nazistul supei“ au fost aduse drept exemple în acest sens.

Deși poate suna pompos, schimbarea Weltanschauung-ului cultural, cu precădere în rîndul a ceea ce sociologii s-au obișnuit să denumească generația milenialilor, va face ca discuțiile de acest gen pe tema limitelor morale ale umorului să fie din ce în ce mai dese.

Despre libertate în umor

A devenit o reală obișnuință ca aproape orice dezbatere privitoare la libertatea de exprimare fie să pornească, fie să ajungă la considerațiile lui John Stuart Mill din Despre libertate. Criteriul pe care Mill încerca să îl operaționalizeze este principiul non-vătămării. Doar în virtutea acestuia, nota filozoful englez, e legitim ca cineva (individual sau colectiv) să ne restrîngă aria libertății noastre, fie că vorbim de acțiuni, fie că vorbim de forme de exprimare. Incitarea la violență fizică la adresa unor persoane ori calomnia se încadrează perfect în aria de aplicabilitate a acestui principiu.

S-ar putea însă extinde această arie și în domeniul glumelor ofensatoare la adresa minorităților etnice sau sexuale?

Primul aspect, a include ofensa în rîndul tipurilor de acțiuni care provoacă vătămarea unor persoane (ori a unor întregi categorii definite pe baza unor trăsături arbitrare pe care aceștia le au precum sexul, etnia etc.), pare o sarcină dificilă. Spre exemplu, primele încercări de a preda teoria evoluției în sudul creștin al Statelor Unite s-au lovit de reacția profund ofensată a celor care vedeau în teoria științifică articulată de Darwin o ofensă adusă statutului privilegiat al omului care, opinau aceștia, în calitatea sa de creație a lui Dumnezeu, nu poate fi doar un simplu verișor al cimpanzeilor și urangutanilor. Apoi, dieta multora dintre noi bazată pe consumul de carne de vită este, cu siguranță, ofensatoare la adresa credințelor hinduse în sacralitatea acestui animal. Deși există argumente întemeiate pentru a ajunge la o concluzie privitoare la abandonarea consumului de carne de vită, ofensa nu pare a fi însă printre acestea.

Răul

Chiar dacă simpla ofensă nu constituie, cu necesitate, un temei pentru a argumenta că s-a petrecut o vătămare, discuția din secțiunea anterioară poate fi rafinată în contextul dezbaterii academice privitoare la limitele morale ale umorului.

Filosoful american John Morreall avansa, într-o carte publicată în urmă cu zece ani, trei mari aspecte problematice din punct de vedere etic ale umorului. În primul rînd, umorul (cu precădere cel ofensator) poate trivializa experiențe umane traumatizante. A-l compara, așa cum au făcut scriitorii unui episod din Seinfeld, pe bucătarul extrem de rigid al unui restaurant unde se vînd cele mai bune supe din New York cu un nazist nu ar face nimic altceva decît să trivializeze drama prin care au trecut victimele naziștilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, pe cale de consecință, ar afecta negativ modul în care spectatorii serialului s-ar raporta în viitor la extremismul politic.

Apoi, glumele ofensatoare la adresa minorităților ne blochează empatia și compasiunea la adresa victimelor unor nedreptăți sistemice. Vătămarea adusă de glumele la adresa romilor nu survine, așadar, ca urmare a unor daune fizice directe, ci prin prisma faptului că persoanele care sînt amuzate la asemenea glume vor tinde să trateze suferința celor marginalizați fără empatia de care ar trebui să dea dovadă. Nu în ultimul rînd, glumele ofensatoare ar promova sau ar păstra vii stereotipuri și prejudecăți pe care le putem avea la adresa unor grupuri din interiorul societății. În acest fel, pentru a-l parafraza pe Foucault, glumele ofensatoare la adresa femeilor dintr-o societate în care violența la adresa acestora este încă un fapt banal ar normaliza această stare de fapt.

Cu alte cuvinte, am putea spune că, deși a priori nu este nimic greșit din punct de vedere moral în ceea ce privește glumele ofensatoare, ele pot deveni problematice atunci cînd ținta lor este reprezentată de grupuri sociale marginalizate, discriminate ori expuse la violență. Vătămarea survine ca urmare a faptului că glumele ar trivializa și normaliza suferința acestora, ar menține stereotipurile la adresa lor și ar bloca empatia față de respectivele grupuri.

Deși argumentul privitor la trasarea în acest fel a limitelor morale ale umorului sună plauzibil din punct de vedere intuitiv, este neclar în ce măsură există dovezi empirice care să susțină o asemenea teză. La fel cum nu există, pînă în prezent, dovezi temeinice că expunerea la jocurile video violente ori la pornografie ar crește gradul de violență al jucătorilor sau al privitorilor, nu putem spune că umorul conduce, cu necesitate, la ceea ce ne spune Morreall.

Cu toate acestea, consider că o soluție de compromis este, totuși, posibilă. Eticienii tind să distingă între acțiuni care sînt datorii morale (a salva un copil mic de la înec, spre exemplu) și acțiuni care sînt dincolo de datorie, denumite „supererogatorii“. Deși nu e obligatorie, supererogația este, totuși, lăudabilă moral. În mod similar, am putea privi abținerea de la a face glume sexiste/rasiste ori a rîde la acestea nu atît ca o limită morală a umorului, cît mai degrabă ca pe un fapt lăudabil care intră în sfera supererogației.

Apoi, nu trebuie să ignorăm faptul că a rîde la o glumă care ar normaliza antisemitismul nu înseamnă, cu necesitate, că persoana în cauză sprijină cu adevărat o asemenea atitudine. Între Jerry Seinfeld și Larry David, ambii evrei, creatori ai popularului serial din anii ’90, și o persoană alt-right din ziua de azi, care ar vedea într-un episod din Seinfeld normalizarea nazismului, este o diferență semnificativă care ține de contextul receptării glumei. Orice discuție rezonabilă privitoare la limitele umorului trebuie să țină cont de acest aspect esențial.

Bunul

Același Morreall notează că umorul are și o componentă eminamente pozitivă, stimulîndu-ne atît virtuțile intelectuale, cît – poate chiar mai important – și pe cele morale. În timpul Holocaustului, umorul a fost liantul care a întreținut și hrănit solidaritatea evreilor aflați într-o situație disperată. În mod similar, rezistența prin umor a fost o tehnică patentată în statele din spatele Cortinei de Fier comuniste. Nu degeaba trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al Academiei de Studii Economice din București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.