Zilele trecute am fost la stand-up. Fundația noastră a organizat un spectacol caritabil pentru a aduna resursele financiare necesare Moșului pentru ca acesta să ajungă la niște copii uitați de lume din Viperești, județul Buzău. Printre artiști a fost și un comediant de etnie romă care a făcut un show bun. Spre foarte bun. Unul dintre artiștii care i-au urmat acestuia l-a folosit pe Florin ca element de „roast“, scoțînd din el niște miştouri foarte fine și inteligente, care au avut în vedere apartenența lui etnică. Toți cei din sală am rîs în hohote și ne-am hlizit, chiar dacă în condițiile în care același tip de afirmații ar fi fost făcute de cineva pe stradă ne-am fi făcut foc și pară.

Miștoul, ca formă de amuzament, este o formă a comediei care necesită inteligență din partea celui care îl face. Miștoul, gluma, snoava și altele asemenea presupun capacitatea celui care le face de a-și folosi creierii, astfel încît să provoace rîsul, dar să nu-l înjosească pe cel care este subiectul povestirii. Este precum caricaturistul care face eforturi majore pentru a îngroșa anumite caracteristici ale personajului, fără să-l transforme fundamental și publicul să-l poată recunoaște.

Acum vreo sută de ani, glumele despre romi erau grotești să îi transformau pe aceștia în „oameni inferiori“. Majoritatea glumelor foloseau apelative profund rasiste, precum „cioară“, „faraon“ sau „croncan“, denominații care nu aveau legătură cu dorința de a amuza, ci mai degrabă cu intenția de a umili. Din păcate, încă mai sînt astfel de bancuri, iar acest lucru, care poate genera pseudosuperioritate şi cicatrici în sufletul unor oameni, nu este în regulă.

În ultimii 50 de ani, însă, majoritatea glumelor despre romi nu fac decît să sublinieze unele trăsături de comportament care sînt asumate a fi, în mai mare măsură, caracteristice romilor. De remarcat este faptul că parte dintre caracteristicile care sînt îngroșate în bancurile cu romi le putem regăsi, cu relativ aceleași conotații, și în glumele despre români. Astfel, romii sînt descurcăreți și hîtri, nu foarte iubitori de muncă, predispuși la furt (furtul fiind mai degrabă văzut ca mecanism „de a te descurca“ ) etc., romul fiind, de multe ori, un fel de Păcală sau de Ion mai închis la culoare.

Cel mai adesea, aceste personaje devin sursa amuzamentului fără să fie zugrăvite grotesc, așa cum erau la finele secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. De vină pentru acest lucru este poate și faptul că, din punctul meu de vedere, multe dintre comportamentele sociale ale romilor sînt „împrumutate“ de la vecinii lor români, iar românul știe perfect acest lucru. Astfel, în funcție de zonele geografice din țară, am putut auzi aceleași glume în care personajele principale erau Pardalian și Spania, dar și mult mai neaoșii Ion și Maria, mesajul glumei fiind același.

A face o glumă presupune să ai inteligenţă emoțională. „Gluma“ nu trebuie să provoace umilință și nici un sentiment de inferioritate. Mai mult chiar, atunci cînd faci o glumă nu ai voie, sub nici o formă, să clamezi superioritatea unui om față de altul, ci trebuie să ai capacitatea de a sublinia ceva fără ca subiectul glumei să-și simtă sufletul însîngerat. Sînt unii care confundă comedia și amuzamentul cu promovarea urii și a superiorității. Sînt puțini, însă, în lipsa unor reacții solide, sînt destul de vizibili. Acestora şi celor care gîndesc la fel ca ei trebuie să le dau cîteva ponturi:

Cuvîntul „şmen“ nu are nici o legătură cu limba romani. E un cuvînt de argou, a cărui origine rămîne necunoscută. La noi, pentru toate formele de combinații, se zice „cior“ (turcesul „furt“).

Dacă vrei să iei bătaie de la un rom, întreabă-l ce face „piranda“ lui! Ştiu că pînă de curînd exista Miss Piranda, însă acela era un concurs de talente, la care participau şi multe fete în căutare de faimă care nu aveau legătură cu etnia. „Pirandi“ nu înseamnă altceva decît „curvă“ şi vă asigur că nici unul dintre organizatorii concursului nu îşi alege nevasta de acolo. Pentru femeia romă, şi mai ales pentru cea căsătorită, nu există decît termenul de „romnie“.

Cuvîntul „puradel“ nici ­măcar nu există în limba romani. Este un cuvînt de origine maghia­­ră („purde“), folosit mai ales în secuime, a cărui semnificaţie este relativ aceeaşi, respectiv „copil“ (cu variaţi­uni „copil rom“ sau „dezbrăcat/ă“). La  noi, e „chavo“. E fix ca în melodia „Muro Chavo“, cîntată de un rocker cu barbă.

Cu accentul este o poveste diferită: încă de mici ni se taie puţin limba ca să putem să zicem „şapte cai frumoşi“ şi „certefecat“. În plus, la şcoală avem manuale diferite care să ne ajute să-i amuzăm pe cei din jur cu greşelile noastre de exprimare.

Hai să glumim bine și cu cap!

Gelu Duminică este sociolog, director executiv al Agenției de dezvoltare comunitară „Împreună“.