Adevărul este că nu e prea clar de ce nu ar trebui să rîdem de cele sfinte. De ce să n-o facem? Și dacă nu e bine, de ce mai toate marile tradiții religioase au o bună relație cu umorul? Se rîde cu tîlc, se rîde cu luare aminte, se rîde la urmă. Mai mereu apare la final o răsturnare de situație care evidențiază ceva ce tinde să scape privirii îndreptate spre relația dintre om și Dumnezeu. Este un rîs vindecător, prin care rîdem de prea omenescul care le parazitează uneori pe cele sfinte. Nu este vorba despre un rîs adresat sfințeniei, ci este unul care punctează căderile omenești din preajma acesteia, care evidențiază instrumentalizarea ei pentru beneficiile unui ego atins de monumentalism. „Umorul, cum îi spune și numele, frăgezește și netezește, dă o tușă vieții; este o anatemă a grandiozității ce prilejuiește reflecția asupra sinelui și care ne reduce importanța de sine.“ Acest pasaj din analistul jungian James Hillman ne ajută să înțelegem de ce se poate rîde de preoți sau episcopi, de rabini, de pastori, de călugări bonzi, de maeștri zen, de inițiați yoghini, de masoni, de muftii sau imami, de farisei sau de brahmani. Rîsul subliniază un hybris, semnalează gonflarea celui care, din interiorul relației cu Dumnezeu, se crede dumnezeu. Ne rîdem de voința noastră de putere, de duplicitățile noastre, de statuita de care sîntem atinși, de aroganță, de fricile care ascund ambiții, de complexele noastre de superioritate pitite sub veșmintele falsei smerenii.

De aceea, cel care stă cel mai prost cu umorul este diavolul. Sigur, el poate batjocori anarhic orice ține de cele sfinte, pentru că în atitudinea lui este o revoltă, o dorință de aneantizare. „Diavolul poate acționa asemenea unui farsor, cu vorbe de duh, clovnerii, dansuri și poante – dar nu va avea niciodată acces la substratul și smerenia umorului“ (James Hillman). Uneori, granița dintre batjocură și umor este greu de trasat. Cînd Charlie Hebdo și-a rîs în repetate rînduri de cele sfinte, spre revolta inflamată a mărturisitorilor celor trei monoteisme abrahamice, glumele ținteau contexte care penalizau fie căderi omenești ale reprezentanților acestor religii, fie rigidități ideologice care parazitează experiența vie a credinței, fie idealizări ale profilului unor lideri religioși. Cu toate acestea, unii au resimțit rîsul caricatural de care erau vizate aspecte ale religiei lor ca fiind unul batjocoritor.

Însă, dacă rîsul are o funcție purificatoare, dacă el are darul de a ne flexibiliza, de a ne vindeca de hybris, de ce rîsul patriarhilor este mai aproape de surîs? De ce sinaxarul nu hohotește? De ce nu avem vreo mărturie despre rîsul lui Hristos? De ce Buddha zîmbește interiorizat și nu rînjește ca un Joker al tuturor reîncarnărilor posibile? E ceva în neregulă cu rîsul? Într-unul dintre ultimele sale interviuri, Părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat cum concepe Raiul. Răspunsul său a fost: „Extrem de flexibil și fără pic de ironie“. Flexibilitatea este marcă a izbăvirii de egocentrism. Doar atunci cînd nu mai sîntem atinși de rigiditatea autoreferențialității putem spune că avem abilitatea de a fi în relație cu altcineva, că îl putem vedea și pe celălalt. A fi flexibil înseamnă a fi în stare să nu privești doar din perspectiva condescendenței, a lui „Lasă, că știu eu mai bine!“. Flexibilitatea îți permite să te pui și în locul celuilalt, să empatizezi cu el, să i te poți adresa fără să îl iei de sus și fără să îi dai lecții. Să vrei să vorbești cu cineva fără să ții morțiș să îl și convingi de ceva. Flexibilitatea înseamnă suspendarea contondenței personale și stingerea dorinței de putere.

Or, din această perspectivă, ironia rămîne încă cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia. Gustăm ironiile, umorul lor, răsturnările subtile de sens pe care ele le implică, însă pe undeva sîngerăm din cauza lor. De asemenea, ironia are ceva autoreferențial. Ea îl pune în lumină pe autorul ei. Ironia este un fin instrument de putere. Unul care trimite către ascendența celui care o mînuiește asupra celui care o primește. Din această perspectivă, umorul poate fi și expresia unui inflexibil sentiment de superioritate și poate fi folosit de către cel-care-știe-cel-mai-bine fie cu finețea ironiei, fie cu violența batjocorii.

„De aproximativ 77 de ori“

Dar poate fi rîsul îndreptat literalmente către cele sfinte? Întrebarea nu poate fi adresată decît celor care într-un fel sau altul cred în Dumnezeu. Această problemă nu poate fi pusă decît în interiorul unei perspective teologice. Întrucît în interiorul ateismului nu se poate vorbi cu sens despre obiectul sfințeniei, despre Dumnezeu, rîsul nu ar putea viza decît neajunsuri strict omenești. Am rîde numai de fariseii credinței, nu de Dumnezeu.

Ca atare, cum stau lucrurile dintr-o perspectivă religioasă? Putem lua divinitatea ca țintă a rîsului nostru? Întrebarea vizează, mai degrabă, condițiile de posibilitate ale acestui rîs, iar răspunsul este: nu, și dacă am vrea să rîdem de Dumnezeu, propriu-zis, ceva ne-ar scăpa. În sine, adică nu în relație cu micimile noastre omenești, sfințenia nu poate sta ca țintă a poantelor noastre. Cel mai bine se înțelege asta atunci cînd avem în vedere relația dintre sfințenie și „a fi întreg“, „a fi nevătămat“. Legătura sfințeniei cu această întregire se aude în chiar englezescul „holy“ („sfînt“). Are legătură cu germanicul „heilig“, care provine din proto-germanicul „hailega“, fiind derivat din radicalul sanscrit indo-european „kailo“, care înseamnă „a fi întreg“, „nerănit“ și care a dat în engleză și „health“ („sănătos“). A fi sfînt are legătură cu a fi întreg, a fi sănătos, nerănit.

Or, în cheie euharistică, Cel care se dă în cadrul Sfintei Liturghii sub forma Sfintelor Sfinților, adică sub forma condiției de posibilitate a întregirii și a vindecării celor care caută întregirea sau vindecarea, nu poate fi atins de adresarea benignă fie și a unei glume condescendente. Și nu pentru că nu ar permite asta. În fond, exemplul hristic este și despre ce înseamnă a le permite celorlalți să te ia de sus, cînd tu ești de fapt cel care vine de Sus. Evangheliile conțin pasaje în care Fiul lui Dumnezeu îngăduie să fie ironizat, batjocorit, insultat, luat ca țintă a glumelor celorlalți. Ci pentru că glumele nu pot fi adresate decît din vulnerabila poziție a celui care crede că știe mai multe decît Dumnezeu, Principiul întregii creații, Logosul și Înfăptuitorul a toate. Ar fi ca și cum ai juca șah cu Dumnezeu, te-ai bucura că ai ajuns la performanța de a anticipa șase, șapte mutări și te-ai da mare în fața lui fără a te gîndi că toate meciurile, din toate jocurile posibile, din toate lumile posibile, au fost jucate în întregime de El în eternitatea de dinaintea nașterii tale.

În toată Biblia, Vechiul și Noul Testament, se rîde de aproximativ 77 de ori. Pentru un corpus de texte atît de mare și atît de dens am putea spune că se rîde cam puțin. De plîns se plînge cam de 115 ori, bucuria e trăită de vreo 202 ori, iar spaima, teama sau îngrozirea, de aproximativ 290 de ori. De căderile și de micimile omenești se rîde de trei ori. De douăzeci și șapte de ori este vorba despre a deveni de rîsul lumii ca efect al pedepsei divine. De opt ori apare rîsul ca expresie a batjocurii dintre oameni. Despre rîs ca expresie a bucuriei și a veseliei se vorbește de șapte ori. Rîsul ca distragere, deșertăciune și păcat este menționat de nouă ori.

Despre Hristos și Apostoli se rîde de șapte ori. Iar rîsul de Dumnezeu apare menționat doar de trei ori. Una dintre mențiuni atrage mai cu seamă atenția, pentru că este vorba despre rîsul lui Avraam, prototip al credinciosului, adică al celui care cultivă și aprofundează relația sa cu Dumnezeu. Acest episod este chiar cel care deschide ocurențele rîsului în Vechiul Testament și ne vorbește depre rîsul prin care Avraam pune la îndoială vestea primită de la Dumnezeu cum că el, la cei o sută de ani ai săi, și Sara, la cei nouăzeci de ani ai ei, vor avea un copil. Mai mult, acest rîs este contagios, el o cuprinde și pe Sara, soția lui Avraam, la aflarea veștii că ea va rămîne grea, în ciuda vîrstei înaintate. Răsplata rîsului lor este rîsul batjocoritor venit din partea celor amuzați că doi bătrîni se mai țin de aducerea pe lume a unui copil. Pentru că, după nașterea lui Isaac, Sara este cea care zice: „Rîs mi-a pricinuit mie Dumnezeu; că oricine va auzi aceasta va rîde“ (Facerea, 21. 6).

Rîsul patriarhului Avraam trăda înțepenirea în atitudinea celui care, la o adică, fiind instalat în familiaritatea cu Dumnezeu, știe mai bine decît Acesta ce se poate și ce nu. Și ce este mai nimerit decît răspunsul unui alt rîs care smerește vindecător? Un rîs care se rîde la urmă pentru a se rîde întru mai bine.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut şi publicist.