Despre cărți și morminte
Cu fiecare an care trece și cu fiecare persoană dragă pe care o pierdem înțelegem ceva în plus despre moarte. Sau așa cred că ar trebui să se întîmple, deși în mare parte din viață probabil ni se pare că nu știm nimic și că numai propria noastră moarte va face, să zic așa, lumină. Poate ar fi mai corect să spun că dispariția fiecărui apropiat ne face să înțelegem mai multe despre rostul vieții, despre motivele pentru care am venit în formula asta, am cunoscut oamenii ăștia și ni s-au întîmplat chestiile astea. Dar sînt lucruri atît de subtile încît, chiar dacă ni se întîmplă să le simțim uneori, le verbalizăm cu mare dificultate.
Doamna Naum (și ea, și Gellu Naum au ținut foarte mult la Leo) mi-a spus odată că e important să le lași oamenilor o amintire frumoasă despre tine. Nu știu dacă i-a spus-o și lui, dar Leo știa asta și, cu cît trec mai mulți ani, cu atît mai bine văd gesturile de adio pe care le-a regizat pentru numeroșii lui prieteni. Proiecția cu Mon Oncle de la „Elvire Popesco“ (la care el rîdea, ca de obicei, cel mai tare); vizitele în garsoniera lui de lîngă Lahovary în grupuri mici, gîndite pe afinități, cu meniuri adecvate; ceremonia finală. Leo e printre puținele persoane pe care le știu care și-a pus toate lucrurile în ordine înainte de a muri. S-a văzut cu cine era de văzut, a închis chestiuni legale, dar, mai ales, a scris și a pregătit cîteva cărți pentru tipar, pentru că asta dă, probabil, mai multă consistență existenței noastre efemere. Admir foarte mult și în continuare mă impresionează demnitatea și puterea de a aranja totul sub spectrul atît de grav al plecării, și discreția cu care a făcut-o, în ciuda gesturilor largi, la vedere. Printre alte contradicții, Leo era o persoană foarte mondenă și populară, dar, în același timp, foarte discretă. În ciuda regiei memorabile a plecării lui, cred că și-a păstrat neatins miezul și admir asta, și eu cred că sîntem prin definiție singuri. Nu e vorba doar că moartea, ca și nașterea, e o experiență cu totul individuală, dar fiecare dispunem, tot prin definiție, de o libertate interioară pentru care trebuie să luptăm cu dinții. Și Leo a luptat. Probabil că singurătatea esențială și libertatea interioară sînt unul și același lucru.
Nu știu cui i-a spus el „ciao“ înainte de a muri (cînd se uita spre colțul de sus al tavanului), dar știu că mi-a făcut niște semne de dincolo care au mai subțiat „perdeaua de fum“ (prefer să‑i spun așa.). Cînd am mers la Festivalul de la Cannes la doi sau trei ani după ce a murit (la Cannes stăteam mult timp împreună și tare ne mai distram), am găsit într-o zi într-un magazin de jucării uzate (de care habar n-aveam că există) un leu de pluș cu sigla Metro Goldwyn Mayer la gît, exact ca leul pe care, dacă nu mă înșel, tot el îl făcuse cadou domnului și doamnei Naum cu mulți ani în urmă (iar ei îl botezaseră Plușu). Cînd l-am văzut pe raft, m-am gîndit imediat la el.
Cînd am fost într-un an la Festivalul de la Berlin (și acolo stăteam mult cu el), m-am nimerit la o proiecție (întîmplător, era 14 februarie) din CinemaxX 7 pe locul unde stăteam de obicei după-amiaza (după moartea lui Leo evitasem locurile astea.). Lîngă mine, pe locul lui Leo, era un tip care trăsnea a Aqua di Parma, parfumul lui preferat. Tot filmul am avut senzația că Leo e lîngă mine. Iar în noaptea aceea am visat că îmi arăta locul unde e acum. Un fel de mănăstire deschisă, cu multă verdeață, unde rezidenții, „călugări“, tunși castron, se ocupau cu studiul individual. Fiecare avea chilia/cămăruța lui plină de liniște și de verdeață, unde învăța sau scria în niște ceasloave mari. Leo era mîndru să îmi arate locurile astea, iar eu eram încîntată de ce vedeam, dar mai ales că avea încredere și-mi făcea ghidajul. La sfîrșit, m-a condus spre Piața Victoriei. „Ce tare, Leo! Cînd ne mai vedem, cînd mă mai iei?“ La care Leo a zîmbit și a spus un pic trist: „Păi, nu ne mai vedem“. În mod bizar, de atunci nu l‑am mai visat – și sînt vreo trei ani. Doar uneori am senzația dimineața că am visat ceva legat de el, dar nu-mi mai amintesc nimic.
Sînt sigură că Leo le face cu mîna în parte tuturor celor care au ținut la el. Odată eram la el la cimitir și am sunat-o pe Gabi Massaci cu gîndul să-i spun: „Leo îți transmite salutări“, iar cînd îi zic unde sînt, ea exclamă: „Nu se poate!“ (Și Leo exclama la fel.). „Acum cinci minute vorbeam cu Horia (Roman Patapievici) despre el.“
Ce vreau să spun e că poate nu doar cărțile pe care le publicăm dau consistență vieților noastre grăbite. Și amintirea noastră în ceilalți e un fel de carte sau e chiar mai importantă decît o carte. E o amprentă neclară, o sămînță obscură și umedă care ne poartă mai departe prin ceilalți. Poate și ăsta e unul dintre lucrurile pe care le înțelegem profund foarte rar. În restul timpului ne oprim la suprafața cuvintelor din carte, la suprafața vieții.
Iulia Blaga este critic de film.
Foto: arhiva personală Mihai Chirilov