Constelația Alex. Leo Șerban

Orice critic își dorește, bănuiesc, să fie urmărit: opiniile sale să aibă greutate, textele sale să fie căutate și citite, ocazionînd un dialog de calitate cu publicul etc. Cîți dintre ei însă – în vremuri în care critica, și-așa firavă, e trunchiată și relegată tot mai spre margine, să nu cumva să „deranjeze“ – ajung într-o asemenea poziție? La noi, în comunitatea noastră subțire și veninoasă de critici de film – „țară mică, mese puține“ –, norocoșii care au prins un scaun sînt forțați să țină cu dinții de el, altfel riscă să dispară de pe radar și să nu se mai audă de ei. Prinzînd o conjunctură istorică favorabilă, Alex. Leo Șerban s-a menținut mai mereu deasupra acestor meschinării intestine – și, deși treptat a ajuns o figură impozabilă în domeniu, nu a lăsat impresia unui personaj intimidant.

Incontestabil, Leo – așa cum i se spunea – a reușit performanța de a se face iubit: multe generații și-au făcut educația cinematografică cu el; mulți au îmbrățișat autorii – Von Trier, Van Sant, Haneke, Greenaway – canonizați de el; mulți i-au apreciat condeiul plin de zvîc, bonomia, impresia că se simțea ca acasă pe orice teren publicistic, indiferent de cerințe; pînă aici, cu toții sîntem de acord. Analizînd la rece, însă, reputația lui ALȘ n‑a fost un „miracol neașteptat“ – ca să parafrazez titlul unei lucrări despre cinema-ul românesc –, ci o potrivire de factori; la fel cum judecățile și analizele lui, e și normal, n-au fost întotdeauna infailibile, așa cum s-a lăsat uneori impresia. Într-un articol de pe Scena9, Luiza Vasiliu spunea că „Leo a fost cel mai tare critic de film de la noi“. A fost, într-adevăr? Și în ce sens? Pentru a pune această problemă, fie și-n treacăt, e nevoie să trecem de bariera paralizantă a elogiilor la care se opresc, în genere, mai toate tentativele de a-l recepta critic. Înainte de asta țin însă să dau un ocol autobiografic.

Cum să răspund la invitația Anei Maria Sandu – de a scrie despre ce a însemnat pentru mine scriitura lui ALȘ – altfel decît oblic? În aprilie 2011 aveam 12 ani și nu mă gîndeam mai deloc la cinema (e și vina școlii românești aici, dar nu intru în detalii). Fac parte din generația post-Alex. Leo Șerban. Poarta mea – și cred că și a altora de aceeași vîrstă – de intrare în Cinema n-a fost De ce vedem filme?, ci Lucruri care nu pot fi spuse altfel, studiul lui Andrei Gorzo despre Noul Val Românesc. Aceste două lucrări sînt, ca și autorii lor, cum nu se poate mai diferite între ele, dar ambele reprezintă vîrfuri în raport cu starea gîndirii autohtone despre cinema în două momente distincte: începutul anilor 2000 vs începutul anilor 2010. Cartea lui ALȘ se adresează unei pături largi de interlocutori, de la cinefili la curent cu trend-urile în materie la amatori de eseistică relaxată. Gorzo, în schimb, își duce cartea înspre zona rarefiată a specialiștilor – îți trebuie ceva antrenament pentru a-i cuprinde mizele – și marchează, aș zice, tendința de desprindere de publicul larg a discursului articulat, analitic, formalist despre cinema (ceva ce în SUA, bunăoară, s-a petrecut acum destulă vreme). Între aceste două poziții s-au negociat mai toate tipurile de scriitură-despre-cinema care au apărut la noi în ultimii ani.

ALȘ nu a atins niciodată nivelul de „acribie criticărească“ (preiau sintagma dintr-o cronică de-ale sale) – sau cel de exigență academică – pe care Gorzo îl arată în paginile sale. Răsfoind acum cîteva zile cărțile lui despre film, îmi e clar că nici n-a fost interesat de așa ceva. ALȘ e, pur și simplu, altă specie de intelectual, una – dacă ar trebui neapărat categorisită – mai aproape de modelul francez care, chiar și la ora actuală, propune un discurs despre cinema mult mai suplu, mai „senzual“ față de obiectul de studiu, îngăduind licența poetică și excursul vag-filosofic. ALȘ a fost, precum criticii francezi André Bazin și Serge Daney, neîncetat preocupat de transmiterea cunoașterii – și nu doar de cunoaștere în sine: e ceva deopotrivă nobil, generos și pedagogic într-o astfel de atitudine care caută să genereze dialog și cunoaștere tocmai prin contactul cu publicul (preluînd sintagma chiar de la Daney, Gorzo îl descria pe Leo ca passeur). În lipsa cinecluburilor arhipline din perioada lui Bazin – care putea să intermedieze în carne și oase, aproape zilnic, contactul unor grupuri eclectice de muncitori din uzine, studenți din facultăți etc. cu filme importante –, Leo a recurs la publicistică: cît mai multe texte, în cît mai multe outlet-uri. Ca și Daney, ca și Bazin înaintea sa, scriitura lui ALȘ e complexă: flexibilă, alertă, plină de aforisme și formule fericite, care stau în picioare după atîta vreme – dar niciodată călîie, plicticoasă: păcatul cel mai mare al criticii noastre de azi.

ALȘ a avut norocul să prindă o perioadă înfloritoare în cinema-ul mondial, și una de tranziție dinspre „un cinematograf care nu există“ către Noul Val în cinema-ul autohton. Mi-a rămas în minte din liceu, atunci cînd îi citeam cărțile, finalul unei depeșe despre Marfa și banii, în care spunea că mizează pe Cristi Puiu – închipuiți-vă, un necunoscut – „cu ambele mîini“. Acum cîteva zile am recitit o diatribă antologică, din care extrag un pasaj: „Eternitatea și o zi e despre «marile teme». […] Ca-ntotdeauna la Angelopoulos, solemnitatea îngheață orice trăire, lentoarea adoarme orice firesc“. Mi-au trebuit ani să ajung la o concluzie similară – să văd filmele cu această maximă provocatoare în gînd –, dar acum două luni am scris într-un text: „filmul se împotmolește definitiv în manierism – vrînd parcă să dovedească cu orice preț că e descins din Marea Artă“, iar bucla s-a închis. Leo a avut și omisiuni – cinema-ul taiwanez sau Noul Val Argentinian nu apar în scrierile sale –, după cum a avut și orbiri – vezi cinema-ul iranian, pe care l-a desconsiderat, dar care este, în viziunea multora, cel mai important curent cinematografic al ultimelor decenii. Însă scriitura sa fină înseamnă mult mai mult decît suma textelor individuale care o alcătuiesc. „Cel mai tare critic de la noi“? Nu știu. Dar oare contează?

 Foto: M. Grecea