„Facilități“ care-ți complică viața…
Tehnologia, mai ales cea avansată, e gîndită, pare-se, să ne simplifice viața. Nu mai e musai să te îngropi în biblioteci și să răsfoiești mii de pagini ca să obții informația de care ai nevoie: dai o căutare pe Google și-ai rezolvat! Nu mai trebuie să te duci la bancă, dacă ai nevoie de bani: plătești cu cardul. Banca e închisă? Ai bancomat. Încet-încet, nu va mai trebui să‑ți conduci tu automobilul: vitezele se schimbă și singure, iar momentul pilotului automat este aproape. Nu mai e nevoie să știi adrese, trasee, cartiere ale orașului propriu. Ai la îndemînă cîrjele GPS sau WAZE. Ca să nu mai vorbim de precizia și rapiditatea aduse în medicină de tot soiul de examene computerizate. Identificarea unui diagnostic nu mai pretinde neapărat de la medic o înzestrare esențială în practica tradițională a meseriei: simțul clinic. Lucrurile se rezolvă mult mai ușor manevrînd butoane, ecrane, aparatură sofisticată. Și așa mai departe. Se vorbește deja de apropiata înlocuire a omului prin roboți; metoda „copy-paste“ te face „doctor“ cît ai clipi, în orice domeniu; poți studia la „fără frecvență“, poți fi student prin corespondență, ai acces neîntrerupt, prin telefonul mobil, la orice și la oricine. Ca să comunici nu mai e nevoie de un interlocutor în carne și oase, ci doar de un instrument eficient și, paradoxal, de singurătate…
Năucit de acest asalt al „facilităților“ și fiind, prin natură, mai curînd conservator (adică „expirat“, cum mă simt tot mai des), nu mă pot abține să privesc înapoi, cu tandră melancolie, spre „complicațiile“ cu față umană ale trecutului. Știu, totuși, că fără progres nu merge. Mă străduiesc, deci, să mă adaptez din mers la iureșul înnoirii, dar, destul de des, capotez. Două exemple:
Sînt vechi client al unei cunoscute bănci autohtone. M-am descurcat binișor cu ea, pînă deunăzi, cînd am fost invitat să mă împrietenesc cu unu’ George! E o chestie nouă și, mi se spune, foarte deșteaptă. (Dar mai sînt și clienți, ca mine, insuficient dotați intelectual pentru a se ridica la înălțimea minunatului George…) George te ajută să faci un „banking inteligent“! Are mai multă memorie decît tine, e flexibil, imaginativ, intuitiv, prietenos – pe scurt, e „unic“. De ce a fost botezat astfel? În amintirea primului pilot automat din aviație, intrat în uz acum vreo sută de ani („Let George do it!“). Și e produsul unor echipe hipercalificate de IT‑iști, psihologi, designeri și sociologi. Ei bine, mărturisesc cinstit, sînt prea mic pentru o asemenea adunare de creiere sublime. Ca să rezum: operațiuni pe care, pînă de curînd, le rezolvam – cu desuetul token – în aproximativ zece minute îmi iau acum, sub conducerea genialului George, o bună jumătate de oră de hărțuieli subtile. Știu: pentru că sînt cam prostuț, pentru că n-am suficientă experiență în materie electronică, pentru că nu sînt receptiv la noutate etc. Dar asta e! Or mai fi și alții ca mine. Ăstora, marea jucărică Gigi le cam împute viața… „Specialiștii“ îmi tot spun că aportul noii proceduri e tocmai „simplitatea“. O fi! Dar creierul meu se simte mai bine în preajma unei complicații bătătorite decît în preajma unui simplități „fine“, cu miros de Coco Chanel și croială Lagerfeld…
Al doilea exemplu ține de anexele farmaceutice ale vieții mele de om bătrîn. Și aici au apărut noutăți! Mai întîi, în mai toate farmaciile s-au ivit, dincolo de tejghea, generații noi: e vorba, în general, de fete tinere, foarte drăguțe și serviabile, dar care, adesea, par să fie în „practica“ de după terminarea studiilor: adică în intervalul de timp necesar primului contact cu „munca de teren“. Înțeleg, desigur, că nu le e ușor. Numărul medicamentelor a crescut isteric, pacienții sînt, nu o dată, capricioși și pisălogi, iar între cumpărători și „vînzători“ s‑a interpus, fatalmente, un mic balaur: computerul, o sculă proiectată să ne simplifice tuturor viața. Drept care, ceri un medicament, tînăra farmacistă surîde amabil și trece la computer. Urmează o căutare „tehnică“, aplicată, cu trei rezultate posibile: 1) Nu avem, din păcate, medicamentul solicitat; 2) Ah (după eforturi care pot atinge un sfert de oră), a căzut sistemul, nu vă putem servi; 3) Da, o clipă! În acest (fericit) din urmă caz, domnișoara cu care dialoghezi dispare, precipitat, în „depozit“, printre interminabile rafturi. Dacă ai noroc, vine cu marfa. Dacă nu, o colegă e rugată să ajute: „Nu găsesc! Știi cumva unde ar putea să fie flaconul cutare?“ În cele din urmă pleci, puțin tulburat, dar bucuros de norocul propriu. Mai periculos e cînd ai de rezolvat o rețetă. Unele medicamente recomandate se găsesc, altele nu, altele se pot comanda pentru o dată ulterioară, altele nu se mai fabrică sau nu se mai importă. Chestia cea mai tare e însă alta. Dai rețeta, farmacistul aruncă o „răpide ochire“ asupra ei și îți spune, vag autocritic, că lanțul de farmacii pe care îl reprezintă nu lucrează cu casa de sănătate OPSNAJ (?!), ci cu ASMB (sau viceversa). Tu însă, biet client, n-ai cum să știi dinainte cu ce casă lucrează farmaciile pe care le frecventezi, iar medicul care a pus pe rețetă una din cele două (sau vreo a treia) nu știe nici el la ce firmă de cumpărat medicamente vei apela. Care va să zică, blocaj total! Încep alergătura, incertitudinea, eșecul.
Să nu înțeleagă farmacistele și farmaciștii că bombăneala mea se poate generaliza. Am diabet, sînt cardiac (cu cinci by-pass-uri), hipertensiv, insomniac, nițel depresiv ș.a.m.d. Nu sînt nebun să mă pun rău cu toți, mai ales că majoritatea sînt minunați. Am vrut doar să spun că, în serviciul public, abuzul de „facilități“ te poate sminti…
(apărut în Dilema veche, nr. 794, 9-15 mai 2019)
