Micile meşteşuguri de lîngă Podul Grant

Micii meşteşugari m-au făcut întotdeauna să mă simt acasă aproape oriunde în lume. Asta pentru că am avut mereu meşteşugari în familie: bunicul a fost tîmplar, mama croitoreasă, tata lăcătuş-mecanic. Astfel că atunci cînd m-am mutat în apropiere de Piaţa Crîngaşi în ceea ce avea să devină primul meu apartament proprietate personală, primul lucru a fost să caut şi să descopăr micile ateliere meşteşugăreşti ale cartierului: Frizeria, Croitoria, Tocilăria, Reparaţii încălţăminte, ceasuri şi radio-TV, Geamuri şi oglinzi.

De-a lungul anilor, am trecut pragul tuturor. Unele ateliere s-au mutat ori s-au închis, m-am împrietenit cu oamenii de acolo, am suferit cînd unii dintre ei au murit de bătrîneţe. Pentru că micile meşteşuguri au rămas, între timp, fără meşteşugari. O „specie“, ca atîtea altele, pe cale de dispariţie.

Primul a fost un domn frizer octogenar al cărui salon de frizerie supravieţuise, cine ştie cum, într-o cămăruţă de la parterul unuia dintre blocurile de la piciorul Podului Grant. Era genul de încăpere minusculă în care de obicei se încasează întreţinerea. Am dat de acea frizerie, dosită într-o parte a blocului, absolut întîmplător, căutînd un pasaj prin care să-mi scurtez drumul spre piaţă. Frizeria avea un singur scaun, o singură oglindă şi un singur dulăpior, în scrumiera căruia fumega o ţigară. Un radio hîrîia prins de perete, lîngă o fotografie de modă demodată şi un calendar vechi şi învechit. Bătrînul frizer, înalt, cu faţa ridată adînc şi cu păr puţin, subţire şi alb, şi al cărui halat apretat părea că îmbracă un stîlpnic, păstra ceva din eleganţa de altădată a unui om care cunoştea meserie şi se mîndrea cu asta. În timp ce mă aflam confortabil pe scaun, ascultînd ţăcănitul foarfecii ritmînd vocea blîndă şi scăzută a frizerului, care îmi povestea deja despre Fonderia de la Belvedere a lui Effingham Grant, cel de la care podul îşi luase numele, în imaginaţia mea se derula scena finală din Tinereţe fără bătrîneţe. Ca în basm, frizeria („unitatea“) nu mai există de mult şi în locul ei a apărut un salonaş de manichiură/pedichiură (astfel de locuri se numesc acum: Trend & Beauty Salon, Hair & Beauty Studio, Atelier de gene, Salon Bronzare). La parterul blocului de vizavi s-a deschis un Barber & Tatoo Grant Studio pe vitrina căruia scrie că înăuntru nu ai voie cu mîncare, băutură, animale sau ţigări. Pare mai mult un cabinet medical.

Dar pe partea cealaltă a Podului Grant, tot pe Calea Crîngaşi, continuă să existe o croitorie care exercită pentru mine o atracţie explicată nu doar de necesitate, dar şi de nostalgie. Sigur, întotdeauna pantalonii cumpăraţi din mall au nevoie să fie scurtaţi, cusăturile unor cămăşi mai vechi la care ţin trebuie întărite, iar lenjeriile de pat din comerţ nu au niciodată dimensiunea patului şi trebuie reajustate, dar adevărul trist e că niciodată hainele mele nu se descos suficient de repede şi abia aştept să-mi fac drum pe la croitorie („Reparaţii şi modificări pt. bărbaţi şi pt. femei“), aşa cum îmi fac şi pentru Filiala „Nichita Stănescu“ a bibliotecii Metropolitane aflată la doi paşi. Ţăcănitul maşinii de cusut, instrumentarul specific (boldurile înfipte în pieptul şorţului şi creta din buzunar, metrul ţinut după gît), faptul că niciodată nu plec de acolo fără cîteva aţe „luate“ pe haine, toate acestea alcătuiesc o anume mitologie a copilăriei petrecute lîngă masa de croit şi lîngă maşina de cusut ale mamei mele. Ţin atît de mult la cele două doamne croitorese (numele uneia dintre ele este trecut în vitrină cu apelativul „meşter“), încît nu le-aş putea spune niciodată asta.

Un alt loc unde-mi place să mai intru este Kishkirel - Mercerie & Metraje (un paradis de papiote, elastice, nasturi şi dantele), chiar lîngă Piaţă, şi foarte aproape de coridorul unde o doamnă poate repara orice fermoar în 20 de secunde. Are sute de modele de capete de fermoare aranjate pe mărimi în cutiuţe şi cu un mic cleşte readuce zimţii îndărătnici pe drumul bun. Căci, ca şi la peşte, fermoarul de la cap se strică.

În ultimii ani am intrat de mai multe ori în atelierul de Încălţăminte – Comandă & Reparaţii, unde găsesc la fel de admirabil faptul că cineva poate înlocui căptuşeala unor ghete, impecabile pe dinafară, dar franjurate pe dinăuntru; însă niciodată n‑am intrat la Reparaţii radio-TV („TV Color modele şi preţuri deosebite începînd cu numai 180 de lei“), unde acum se repară, nu doar LCD-uri şi LED-uri, dar şi laptopuri, şi, mai ales, se vînd „telecomenzi pentru orice model de televizor“. Vitrina afişează branduri cumva vetuste: Telefunken, Grundig, Blaupunkt, însă de curînd m-am decis să repar două aparate de radio vechi, Modern şi Electronica, rămase de la bunici şi un reportofon metalic de masă cu mini-casetă audio aparent blocat, cumpărat dintr-un talcioc. Aşa am descoperit că, în lipsa unei noi generaţii de meşteri depanatori, aceste nevoi altădată banale s-au transformat în adevărate nevoi speciale: în cercetarea mea am găsit un singur depanator în Bucureşti care se mai pricepe la modele de radio pe lămpi şi pe tranzistori. Ceasul vechi al bunicului (Raketa), ceasul mamei (Slava), ceasul primit de mine de la tata cînd am împlinit 14 ani (Orex) şi cel cumpărat din talcioc (un Tellus) am reuşit să le repar la ceasornicarii, tată şi fiu, de pe str. Ceahlău colţ cu Calea Crîngaşi. Dacă ceasurilor le-am dat timpul înapoi, aparatele de radio încă-şi aşteaptă frecvenţele de altădată.

Încearcă să mai găseşti azi, în era termopanului alb, un tîmplar care să-ţi facă un geamlîc de lemn! La fel de greu e să mai găseşti şi geamuri mate colorate. Geamgiul de pe str. 9 Mai de la Geamuri. Oglinzi. Rame. Tablouri - SCM Tehnica Sticlei m-a privit iniţial suspicios, apoi, dîndu-şi seama că are de-a face cu un connaisseur, a scos de sub tejghea cîteva geamuri mate de diverse culori şi de diverse dimensiuni, toate recuperate de la gunoi. În timpul lucrărilor de anvelopare a blocurilor, mulţi cetăţeni şi-au renovat şi interioarele, scoţînd în stradă uşile şi micile ferestre cu ramă de lemn de la cămări, după ce le-au înlocuit cu tocăria PVC. Aveam măsurile la mine şi bătrînul geamgiu cu palme şmirgheluite mi-a tăiat cu dexteritate ce şi cît a putut din bucăţile recuperate din spatele blocurilor. La final era încurcat, nu ştia ce tarif să-mi aplice: „Le-am găsit la gunoi, doar vi le-am tăiat.”

Aproape de parcul Crîngaşi, într‑un gang ce dă în spatele blocurilor, se află un mic atelier de tocilărie. Domnul de acolo (care are „Pauză între orele 13-17. Revin la ora 17“) repară şi încălţăminte, dar specialitatea lui este ascuţirea forfecuţelor, maşinilor de tocat nr. 5 şi a celor electrice. Odată se ocupa şi de „flecuri damă“, dar acum pe afiş noţiunea apare tăiată cu mai multe linii groase, încît abia se mai vede scrisul. La un moment dat mi-a curăţat de rugină şi mi-a ascuţit cîteva lame de la rindelele bunicului. Mi-a spus că nu mai făcuse asta niciodată.

Nu ştiu cît vor mai exista aceste ateliere meşteşugăreşti. Sediile bancare, oficiile de amanet şi de pariuri sportive, farmaciile şi saloanele de cosmetică, pet shop-urile, precum şi magazinele de haine second hand par să deţină monopolul parterurilor blocurilor din preajma Pieţei Crîngaşi, ca de altfel oriunde altundeva în oraş. Probabil aceste meşteşuguri vor dispărea. De altfel, în vitrină la Încălţăminte – Comandă & Reparaţii se află de vreun an de zile un anunţ scris de mînă cu majuscule: „Angajăm cizmar!”. Cred că micii meşteşugari dau culoare pieţelor şi cartierelor şi eu unul îi voi regreta. Dar nu ştiu cîţi mai preferă azi să repare lucrurile.

Foto: wikimedia commons