Autoritatea, între rigoare și teroare

● Cînd toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul devine o fundătură plicticoasă și nefrecventabilă.

S-ar zice că sîntem un popor ambițios: ori de cîte ori întrebi pe cineva de o stradă, omul face o pauză, se scarpină după ceafă, se uită în cele patru zări, îl simți că se luptă cu el, după care, roșu la față, îți răspunde epuizat și biruit de efort: nu știu, nu sînt de pe-aici…

● Cultura contrazicerii de dragul contrazicerii e una larg răspîndită. Ori de cîte ori vorbesc cu un inginer, matematician, medic, îl ascult cu atenție, mă străduiesc să-l înțeleg și nu-mi trece prin cap să-l contrazic în chestiuni ce țin de profesia lui. În schimb, el, ori de cîte ori îi vorbesc despre drept, despre principii, se simte îndreptățit, ba chiar dator să mă contrazică. Iar acolo unde în mod evident nu pricepe, îmi trimite argumentul în derizoriu: eh, chichițe avocățești…

Se pare că, atunci cînd toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul devine o fundătură plicticoasă și nefrecventabilă.

● În loc să ne opunem, am preferat să luăm lucrurile în derîdere; zeflemeaua a fost moneda cu care ne-am plătit supraviețuirea istorică.

Cu toate astea, cînd e să dea nas în nas cu instituțiile statului, atitudinea se schimbă radical. Avem în sînge o resemnare păguboasă în fața oricărui act de autoritate, abuziv sau nu. Și nu doar din cauza celor 45 de ani de comunism. Se pare că ne-am obișnuit să percepem statul ca pe un fenomen al naturii și nu ca pe o construcție juridică la a cărei alcătuire sîntem participanți direcți, prin vot. Este, poate, singura explicație a faptului că orice act de autoritate al statului este privit și acceptat cu resemnarea cu care îți privești recolta distrusă de secetă, țiglele de pe casă sparte de grindină, casa însăși luată de viitură. Cu alte cuvinte, statul e o năpastă pe care n-o putem ocoli, o catastrofă necesară ca să ne putem lua leafa.

„Românul înjură, dar îndură“, spunea undeva, în Însemnările zilnice, Costică Argetoianu. În loc să ne opunem, am preferat să luăm lucrurile în derîdere; zeflemeaua a fost moneda cu care ne-am plătit supraviețuirea istorică.

● Accept să fiu întrerupt, doar cît să mi se spună că am dreptate

Ca avocat, înveți să spui „nu“ din clipa în care ai învățat să chestionezi un text de lege din perspectiva adecvării lui la principiile dreptului. Îmi aduc aminte cum, acum cîteva decenii, tînăr avocat stagiar fiind, maestrul meu, avocatul Ioan Pora (pe atunci președinte al Uniunii Avocaților din România), mi-a pus în brațe un dosar voluminos și o hotărîre judecătorească pe care urma să o atac cu recurs. Proaspăt ieșit de pe băncile facultății, sentința mi s-a părut impecabil argumentată, de o rigoare juridică de manual, orice critică părea imposibilă. Cu alte cuvinte, nu puteam spune nu. Zîmbind, maestrul Pora mi-a arătat viciile eșafodajului juridic, ca și motivele pentru care sentința putea fi considerată ca nelegală. A fost primul meu examen cînd, confruntat cu autoritatea (judecătorească de data asta), am învățat să spun nu și, din perspectiva principiilor, să desființez aparența de legalitate care îmbrăca juridic actul.

A urmat o deprindere (supărătoare cîteodată) de-a citi orice text (și nu numai juridic) în cheia negației, de la procesul-verbal scris cu litere căznite, pe marginea drumului, pentru o contravenție rutieră, pînă la sofisticate hotărîri ale Curții Constituționale a României sau ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aș zice azi, glumind desigur, că accept să fiu întrerupt doar cît să mi se spună că am dreptate

● Trebuie să înveți principiile, ca să poți savura excepțiile

Mă văd silit să fac o paranteză: în actuala școală juridică românească, din păcate, preeminent este studiul legislației și mai puțin cel al principiilor dreptului. Partea cu principiile care guvernează o ramură de drept este îndeobște studiată superficial. De aici și excesul de legiferare, de teama unui așa-zis „vid legislativ“.

Să mă explic: norma de drept are un caracter general, nu poate intra în detalii, nu poate enunța toate situațiile concrete pentru a căror rezolvare a fost concepută. Aplicarea ei este o operațiune ce ține de logică, o logică a principiilor. Ca rezultat al acestei incapacități logice de a transfera semnificația generală a normei la situația concretă, apare excesul de legiferare. Au fost (și sînt încă) situații în care legi în vigoare nu sînt aplicate, sub cuvînt că nu au fost elaborate normele de aplicare!

Un reputat profesor (l-am numit aici pe Tudor Radu Popescu) ne spunea că în școală trebuie studiate și asimilate, întîi de toate, principiile dreptului, repere permanente. Legislația se schimbă, obișnuia să ne spună reputatul profesor, principiile – nu. 

Lectura unui text juridic devine fertilă profesional doar în măsura în care ești capabil să-i pui la îndoială consistența la nivel de principii. Adică să poți spune nu. Actualul sistem de învățămînt juridic nu încurajează însă acest gen de lectură logică, și mă refer aici (a cîta oară?) la examenele de tip grilă. În știința dreptului, examenul-grilă este, din punctul meu de vedere, descalificant. Raționamentul juridic, arhitectura argumentării, coerența, proprietatea de sens, bogăția de limbaj, cultura juridică și nu numai, sînt sacrificate în numele unei aparente (dar false) obiectivități. Bifările „competente“ în căsuțele grilei se substituie nepermis exigențelor unei reale evaluări. Din păcate, în asemenea condiții, cunoașterea este substituită de intuirea norocoasă a soluției probabile, crucificată în căsuța salvatoare.

Rezultatele unor asemenea tipare educaționale se pot vedea cu ochiul liber. Dau un exemplu.

Instanță, undeva în România. Cu o suficiență prost disimulată în rigoare, judecătorul, un june fără îndoieli, întreabă avocata reclamantului dacă are întrebări pentru martorul părții adverse, dar „nu mai mult de 6 (șase)“. Avocata, dezorientată: „Păi, domnule președinte, depinde de răspunsuri, nu înțeleg rațiunea limitării!“. „Nu mai mult de șase“, insistă micul Dumnezeu, hotărît de moarte să facă justiție. Nu-i pun la îndoială bunele intenții, dar, de cele mai multe ori, ce nu poate face răutatea reușește, cu succes, naivitatea.

Îmi aduc aminte de același profesor (Tudor Radu Popescu), intrînd în amfiteatru (aveam examenul de Drept comercial) și dictînd mucalit subiectele:

– enunțați deosebirile dintre esența și natura unei instituții de drept (alegeți voi instituția, dar eu vreau să scrieți despre vindere…);

– enunțați cinci reguli in favorem negotii și ratio legis pentru abandonul normei civile, comune.

După care își punea pălăria pe cap, răsucea un șal lung și alb în jurul gîtului și ieșea pe ușa amfiteatrului: mă întorc peste un ceas. Ne lăsa singuri, n-aveai ce să bifezi.

● Cea mai eficientă formă de-a spune nu este să știi cu claritate ce vrei atunci cînd spui da

Revenind la instanțe, aș spune că cea mai eficientă formă de-a spune nu este să știi cu claritate ce vrei atunci cînd spui da. Orice afirmație făcută în cursul unei pledoarii conține în ea germenul contradicției. Ca să poată fi fructificată o cerere, avocatul trebuie să cunoască în profunzime resursele juridice, ca și valențele interpretative de care dispune în susținerea ei, toate subsumate unui obiect limpede definit și exprimat.

Am asistat, acum mulți ani, la o scenă amuzantă: într-o sală de judecată, un bătrîn judecător, asculta, cu condescendență, un avocat ce dezvolta, cu argumente zgomotoase, o cerere în dosar, cu generoase referiri la doctrină, precedent judiciar etc., uitînd însă să precizeze obiectul cererii atît de laborios susținute. La finalul pledoariei, epuizat de efort, avocatul tace. „Bine-bine, dar n-am înțeles ce cereți“, îi spune președintele completului. „Să soluționați cererea în spiritul legii“, vine prompt răspunsul, stîrnind zîmbetul bătrînului judecător: „Vă asigurăm că așa vom face…“

Doru Costea este avocat.

Foto: A. Ivan