Falsificarea istoriei naţionale – sau Cum şi-a ratat poporul român înţelegerea momentului zero al propriului eroism –

Andrei URSU
Publicat în Dilema Veche nr. 826 din 19 decembrie 2019 - 2 ianuarie 2020
Falsificarea istoriei naţionale – sau Cum şi a ratat poporul român înţelegerea momentului zero al propriului eroism – jpeg

Îmi pare rău, dragi cititori; n-am găsit un titlu mai nuanțat. A fost sau n-a fost Revoluție? Nu cred că ar fi trebuit să fie o dilemă. Acum 30 de ani, poporul român a doborît, pînă la urmă, pe unul dintre cei mai odioși tirani din Europa anilor ’80. Slujit poate de cea mai vastă (prin raport la populație), loială și eficientă poliție politică. Instituția care ne-a îngenuncheat timp de 45 de ani a fost și cea care a menținut în acele ultime două decenii degradantul cult al lui Nicolae Ceaușescu. Un regim detestat, dar, spre deosebire de altele din Est, fără o opoziție consistentă sau organizată. Autocratul orgolios și inept ducea țara în pragul dezastrului și totuși era aplaudat frenetic pe trasee și omagiat ditirambic în toată mass-media.

Cum a fost posibil? Nici aici nu poate fi vorba de vreo dilemă. Știm cu toții care era sursa fricii și umilinței în care am trăit. Nu era vorba de ruși, unguri sau armată. Nu ne era frică, propriu-zis, nici de Ceaușescu, care evident nu ne putea urmări și aresta pe toți cei care am fi strigat „Jos dictatorul!“. Nici frică de Partidul Comunist, să fim serioși: unul din patru români era membru (chiar dacă mai puțin din avînt revoluționar, cît din calcul carieristic). Și totuși, vorba lui Dennis Deletant, acest partid „a putut miza pe obediența unui popor intimidat în care frica devenise o a doua natură“. Mai e nevoie să întreb cum a fost posibil?

Da, evident că a fost vorba de frica de Securitate. Un truism, dar merită să ne întoarcem la el, și vom vedea curînd de ce. Pentru unii a fost poate tentant să uite acea frică. Îmi închipui că aici ar putea intra cei care au făcut mai mult sau mai puțin salubre compromisuri din cauza ei. Dar cui îi e ușor să-și amintească delațiunea omniprezentă, suspiciunea față de informatorii știuți și neștiuți, realitatea paralelă consacrată de aparatul de dezinformare al Securității? O instituție pentru care – o înțelegem mai bine abia azi, studiind dosarele de la CNSAS – compromiterea opozanților, „destrămarea anturajelor“ și teroarea „preventivă“ erau „metode“ de supunere a unei întregi societăți.

Principalul pilon al dictaturii comuniste a avut o forță redutabilă: peste 100.000 de ofiţeri, subofițeri și trupe de Securitate, beneficiind de cea mai avansată tehnologie existentă în țară la acea vreme și de o rețea de mai multe sute de mii de informatori. Conform dosarelor recent descoperite la CNSAS, armamentul Securității includea un număr mare de piese din recuzita NATO, inclusiv arme destinate luptei de gherilă urbană. Printre acestea, puști-mitralieră de mare precizie, arme de calibru redus (5,6), cu pat rabatabil pentru a putea fi mai ușor disimulate în salopete, arme cu lunetă și dispozitiv de ochire pe timp de noapte, cu laser sau infraroșii. Aceleași dosare relevă o preocupare obsesivă a conducerii DSS de a crea o rețea de „luptători“ profund loiali dictatorului, gata pentru „sacrificiul suprem“. „Securitatea personală a Comandantului Suprem“ era, de altfel, explicit, „principala misiune“ a Securității.

Poate nu mulți cititori știu că dictatorul și Securitatea au pregătit o rețea de „luptă de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“. Această forță avea misiunea să-l readucă la putere pe Ceaușescu în cazul cînd ar fi fost înlăturat în orice mod. Documentele de la CNSAS pe care le prezentăm într-o carte în curs de apariție (Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Andrei Ursu, Rolan O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor, Polirom 2019) arată că rețeaua urma să fie activată, indiferent dacă dușmanul ar fi fost extern sau intern.  De altfel, după cum se știe din discursurile din perioada 15-21 decembrie 1989, Ceaușescu a desemnat sutele de mii de revoluţionari drept „agenți“ ai dușmanilor „din Est și din Vest“, care vor să „lichideze independența și integritatea teritorială a țării“. Conform dosarelor analizate în volumul amintit, cadrele de Securitate erau profund îndoctrinate să creadă ferm versiunea „Celui mai Iubit Fiu“. Aprioric, acesta nu putea accepta (și camarila lui nu i-a raportat nici în ultima clipă) că în România exista opoziție, că poporul îl ura și că în final s-a ridicat împotriva lui.

Momentele învingerii fricii de Securitate („mîntuirea de frică“) prin solidaritate de grup au fost decisive în decembrie 1989. Succesiv, tenacitatea enoriașilor din jurul pastorului Tökés, înfrăţirea interetnică și interreligioasă a timișorenilor, solidarizarea masivă a tinerilor și muncitorilor și fraternizarea (sau cel puțin neimplicarea decisivă) a unor unități ale Armatei, toate acestea au dus în final la victoria Revoluției la Timișoara și apoi în București.

Dictatorul declanșase un adevărat război împotriva propriului popor. În cartea amintită, pe baza unui consistent material probator (sute de mărturii și documente, unele descoperite recent în arhivele de la CNSAS), arătam că Ceaușescu și Securitatea au scos „armata în față“ la Timișoara și apoi în București. Calculul a fost simplu: pe de o parte, armata – formată în proporție covîrșitoare din tineri din popor – conferea aparența unei legitimități represiunii (CI-iștii Securității au încercat în grabă să inoculeze soldaților ideea că Timișoara și alte orașe transilvănene erau atacate de unguri). Pe de altă parte, armata, deși privită cu suspiciune de dictator (tocmai datorită caracterului său popular*) reprezenta forța net superioară numericește, avînd în dotare și tancuri.

Or, deși vîrfurile armatei au transmis ordinul să se tragă și unii comandanți și chiar militari l-au urmat, desfășurarea acestei forțe letale nu a dat rezultatul scontat. Dacă ținem cont că o sută de mii de timișoreni s-au confruntat timp de cîteva zile cu mii de militari cu muniție de război și zeci de TAB-uri și tancuri, numărul de victime a fost relativ redus. Dintre acestea, conform probelor din anchetele și procesele „lotului Timişoara“, majoritatea au fost produse de cadre de Securitate și MI. Mai mult, ele nu au înfrînt elanul demonstranților timișoreni; din contra, au dus la sporirea numărului lor.

t04b revolutie timisoara 1 jpg jpeg

Retragerea armatei de pe străzile Timișoarei și inacțiunea ei de pe 22 în București nu au reprezentat concesii umanitare ale dictaturii. Ezitările și eschivarea, în general, a soldaților de a trage în plin în populație, cuplate cu episoadele de fraternizare, au reprezentat semnalul-cheie, de rău augur, pentru dictator și instituțiile sale de forță. Trecerea trupelor de partea adversarului este o situație mai periculoasă pentru comandanții militari chiar și decît înfrîngerea (evident, din cauza riscului ca soldații să întoarcă armele). Acesta (și nu fantomatice conspirații) a fost și motivul, simplu, al ordinului de ultim moment să nu se mai tragă în populație.

Pe 22 decembrie, ofițerii de Securitate erau amenințați. În mai toate orașele, pe lîngă „Jos Ceaușescu!“ și „Armata e cu noi!“ se scanda „Jos Securitatea!“. Pe lîngă crimele din zilele anterioare, era obida populației pentru cei 45 de ani de frică și robie. Mai era și potențialul pierderii puterii. Spre deosebire de Armată, care nu putea fi desființată prin schimbarea puterii, Securitatea putea să fie, dacă Revoluția ar fi mers pînă la capăt.

De aici trebuie să înceapă înțelegerea tragediei Revoluției române, a faptului că după victorie au urmat de trei ori mai multe victime decît înainte. Contrar narațiunii revizioniste securiste (sordid slujite, de 30 de ani, de foști informatori din presă și chiar oameni din televiziune – ca un Cornel Mihalache la TVR), după 22, revoluționarii și militarii nu s-au împușcat între ei „ca proștii“. N-au fost doar victimele „focului fratricid“ (termen folosit cu predilecție în rechizitoriul recent trimis în instanță de Secția Parchetelor Militare (SPM) de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție). Așa cum n‑au fost nici victimele „turiștilor sovietici“ sau ale unei nebuloase conspirații KGB-isto-„filo-sovietice“ (ibidem).  Au fost ultimele victime ale Securității ceaușiste.

Adică ale actelor teroriste desfășurate conform planului „luptei de rezistență“ amintit. Nenumă-rate mărturii a-tes-tă focuri trase din case conspi-ra-tive, din vilele nomencla-tu-riș-tilor din jurul Te-le-viziunii, din sediile și a-par-tamentele se-cu-riș-tilor din jurul CC-ului și al altor obiective, de pe acoperișurile blocurilor din jurul MApN-ului, din jurul unităților militare, către acestea, din hoteluri, instituții și poduri de case, către piețele pline cu demonstranți. În cartea amintită demonstrăm că multe dintre victime au fost ucise cu muniții speciale: gloanțe de calibru mai mic (5,6) decît cele ale armatei, din arme de tipul celor pe care am demonstrat că le avea Securitatea. Sau cu gloanțe explozive, pentru amplificarea terorii.

Mai mult, caracteristicile focurilor de la Revoluție (foc cu foc, rafale scurte, la intervale de 10-15 minute, mai ales noaptea, țintind precis în organe vitale, cu schimbarea frecventă a punctului de tragere) corespund planurilor „luptei de rezistență“, conform atît documentelor găsite la CNSAS, cît și anunțului codificat din Scînteia tineretului din 18 decembrie 1989.

Mărturiile dovedesc fără dubiu atît existența teroriștilor – în acțiune, prinși vii sau morți –, cît și faptul că aveau asupra lor legitimații de Securiate (ale Direcției a V-a – paza lui Ceaușescu, USLA, Filaj etc.); și deseori purtau, sub combinezoanele negre, mai multe rînduri de haine pentru deghizare, inclusiv în ofițeri de armată și civili. Or, volumul amintit oferă și „proba muniției“: numai la una dintre unitățile de Securitate (F – Filaj), între 20 decembrie și 1 ianuarie au dispărut peste 16.500 de gloanțe. Or, securiștii nu se mai duceau la trageri de exercițiu în acele zile.  

Armele predate de securiști armatei (abia pe 4 ianuarie 1990, iar nu pe 22 decembrie, cum pretinde rechizitoriul SPM!) erau de tipul celor cu care fuseseră împușcați revoluționari și soldați în timpul „psihozei teroriste“ (ibidem) de după 22 decembrie.

Un observator străin, dar atent al României contemporane, a făcut o remarcă ce-ar trebui să ne dea de gîndit. Sîntem poporul care a realizat unica performanță de a-și uita momentul definitoriu al propriului eroism.

Sub atacul inexorabil al dezinformării securiste, s-au acreditat versiuni atît de falsificate ale istoriei lui decembrie 1989 încît opinia publică a ajuns practic anesteziată.

Revoluția nici n-a existat. A fost „loviluție“. O conspirație sovietică, eventual cu ajutorul iredentiștilor maghiari și cu acordul americanilor la Malta. Un complot al unor vechi politruci filo-sovietici. Eventual cu turiști kaghebiști. Sau cu agenți din Direcția de Informații a Armatei (care erau 80 cu totul). Bine, atunci fără teroriști. Doar cu o psihoză teroristă. Și un mare haos indus de maleficul Teodor Brateș. Cît despre victime – s-au împușcat între ei ca proștii.

Serviciul „D“ de dezinformare al Securității lucrează non-stop, de 30 de ani, la falsificarea – în mai multe variante – a Revoluției române. Adică a momentului-cheie al istoriei poporului pe care l‑a îngenuncheat, prin frică și delațiune, vreme de decenii, obligîndu-l să aplaude frenetic dictatorul.

Procurorii militari n-au avut decît să aleagă una dintre variantele Securității și s-o numească, glorios și pompieristic, „soluția dosarului revoluției“. Soluția era însă gata de mult.Fusese scrisă de nume ca Aurel Rogojan, Filip Teodorescu, Cristian Troncotă și Iulian Vlad. Cînd, curînd după împușcarea Ceaușeștilor, tirul teroriștilor a încetat, s-a declanșat tirul mistificării. Diversiunea teroristă s-a metamorfozat într-una mediatică. Și, în final, în diversiunea juridică pe care-o vedem astăzi la tribunal.

Securitatea a încercat să șteargă urmele, să mistifice adevărul, să intimideze martorii; unii securiști chiar au fost desemnați să ancheteze, în 1990, în calitate de procurori militari (cu legitimații cu tot) crimele de la Revoluție (!). Poate că tocmai din această cauză, a nedigerării Revoluției și falsificării istoriei de către fostele cadre DSS, avem încă astăzi nostalgicii naționalismului ceaușist.

Din zilele Revoluţiei au rămas totuși în memoria colectivă – cel puţin pentru o vreme – imaginile sutelor de mii de oameni ieşiţi pentru prima oară în stradă, lehămetiți de teroarea, frigul și mizeria morală la care clanul ceaușist adusese țara. Au rămas atît imaginile soldaților fraternizînd cu populaţia și ale civililor pe tancuri, cît și ale teroriştilor-securiști împușcați sau prinşi, adesea în salopete negre peste mai multe rînduri de haine, cu mai multe legitimații al căror numitor comun erau USLA și Direcția a V-a. Or, toate aceste imagini s-au estompat sub asaltul fabricanților de legende.

Eroilor care au murit pentru noi în ’89 nu li s-a făcut dreptate. De 30 de ani, ei sînt, în fiecare decembrie, ucişi din nou.

* E suficient să amintesc în acest sens cuvintele procurorului Dan Ioan: „Este cunoscut faptul că, în fiecare unitate a Armatei, inclusiv la nivelul Marelui Stat Major, existau ofiţeri de Securitate, organizaţi în Birouri de Con-trainformaţii, cu întregi reţele de informatori în rîndul militarilor. În timpul evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, comandanţii unităţilor Armatei au fost supravegheaţi direct şi tot timpul [subl. în original] de către ofiţerii de Securitate din reţeaua aşa-numită de Contrainformaţii Militare. Este suficient să arăt cazul comandantului Armatei de Transilvania – generalul Iulian Topliceanu – în cabinetul căruia s-a instalat, în zilele Revoluţiei, înarmat, şeful Biroului de Contrainformaţii, însoţit de procurorul militar şef – înarmat şi el [...]. Scopul acelei supravegheri directe şi permanente este cît se poate de clar, acela de a interveni în cazul în care comandantul respectiv ar fi dat semne că ar intenţiona să sprijine revolta populară [s.n.]“ (fragment din cartea Teroriștii din ’89, ed. Lucman, 2012).

Andrei Ursu este fiul disidentului Gheorghe Ursu. De profesie inginer, trăiește în Statele Unite și este cunoscut pentru lupta susținută dusă pentru memorie și dreptate după asasinarea tatălui său, în 1985, la  închisoarea Rahova.

Foto: Timișoara, decembrie 1989. Sursa: adevarul.ro

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Închisoare pe viaţă în Marea Britanie pentru şoferii care produc accidente mortale. În ce condiţii se aplică pedeapsa maximă
Marea Britanie introduce pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru şoferii care ucid, în cadrul unei ample reforme a justiţiei care a intrat duminică în vigoare, potrivit informaţiilor publicate de BBC.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.