Fețe ale revoltei

Fiecare epocă a avut momentele ei de ruptură și de revoltă radicală, dar parcă niciodată vehemența contestatară nu a fost atît de ostentativă ca la începutul secolului XX (anunțînd, s-ar zice, tulburările, răsturnările și cumplitele tragedii care vor urma). În 1909, manifestul futurist al lui Marinetti era animat de o teribilă furie iconoclastă și de o dorință maladivă de a aneantiza valorile tradiționale: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi, și să luptăm împotriva moralismului, feminismului și împotriva oricărei lașități oportuniste și utilitariste“. Și încă: „Adevăr zic vouă că frecventarea cotidiană a muzeelor, bibliotecilor și academiilor (cimitire de eforturi zadarnice, calvaruri de vise răstignite, registre de elanuri retezate!…) este, pentru artiști, tot atît de dăunătoare ca tutela prelungită a părinților pentru anumiți tineri beți de talentul lor și de voința lor ambițioasă. (…) Să vină deci voioșii incendiatori cu degetele carbonizate! Iată-i! Iată-i!… Haideți! Dați foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci! Deviați cursul canalelor pentru a inunda muzeele! (…) Puneți mîna pe tîrnăcoape, securi, ciocane și dărîmați, dărîmați fără milă orașele venerate!“. Cîțiva ani mai tîrziu, mișcarea Dada duce încă și mai departe virulența demolatoare, într-un fel de frenezie paroxistică a negației și a contestării. În manifestul scris de Tzara în 1918, totul este pus sub semnul dezgustului și al refuzului: „Orice formă de dezgust susceptibilă de a deveni o negație a familiei este Dada; (…) abolirea logicii, dansul impotenților creației este Dada; abolirea oricărei ierarhii și a oricărei ecuații sociale instalate drept valori de către slugile noastre este Dada; (…) abolirea memoriei: Dada; abolirea arheologiei: Dada; abolirea profeților: Dada; abolirea viitorului: Dada“ ș.a.m.d. Evident, această vorbărie dezlînată nu putea ține loc de program estetic și, oricum, poetica dadaistă a fost una sinucigașă. E de mirare, în definitiv, că astfel de teribilisme infantile au putut fi luate în serios. Fără consecințe notabile în literatură, ideile dadaiste au avut în schimb urmări semnificative în… politică. Este teza unei ingenioase cărți a lui Dominique Noguez, cu titlul Lenin dada (2007). Dadaiste sînt, la Lenin, colectivismul („Să lucrăm în comun, anonimi, la marea catedrală a vieții pe care o pregătim“, scria Tzara), respingerea valorilor umaniste și exaltarea nihilistă a haosului și a distrugerii. Iar practica politică leninistă, arată Noguez, este fidelă spiritului Dada – decizii contradictorii, cinism afișat fără reținere, înclinație către umor negru și puneri în scenă macabre (cum ar fi episodul în care liderul bolșevic proclamă o amnistie, dar dispune ca cei vizați de ea să fie executați cu o zi înainte).

Ipoteza lui Noguez nu e, la o privire mai atentă, o simplă glumă. Cele două totalitarisme ale secolului XX, nazismul și comunismul, dar mai ales comunismul, au declanșat o implacabilă răfuială cu trecutul. La fel ca pentru futuriști, scopul suprem era crearea omului nou. După o scurtă perioadă de elan al mișcărilor de avangardă, literatura și arta au eșuat în Rusia sovietică în cel mai plat conformism. Nu altceva s-a întîmplat, după al Doilea Război Mondial, în țările zise de „democrație populară“. Impunerea noii orînduiri a presupus respingerea modului de viață „burghez“ și condamnarea – adesea cu urmări dramatice – a oricăror abateri de la normele „socialismului biruitor“. Să ne gîndim doar la ce s-a întîmplat în cultura română după 1948: îndrăznelile iconoclaste ale lui Ionescu și ale feluriților avangardiști par, prin comparație, o joacă de copii.

În același timp, capătă tot mai multă răspîndire ideea că revolta și contestația sînt apanajul tinereții. Sigur, mitul răzvrătirii juvenile este prin excelență un mit romantic, dar cei care s-au autodefinit, în secolul trecut, drept promotori ai schimbărilor au mizat pe imaginea tinereții care aduce un suflu proaspăt, în contrast cu rutina și închistarea „bătrînilor“. Libertatea de a face orice a fost una dintre temele favorite ale lui mai ’68, iar fronda  tinerilor viza în primul rînd autoritatea „părinților“, adică puterea instituțională și ordinea de drept. Revoluționari de operetă, junii studenți din Paris au putut părea chiar simpatici în comparație cu omologii lor din China maoistă. Așa-zisa „Revoluție culturală“ a fost un dezastru. E o ironie macabră să vorbim despre o „revoluție culturală“: ceea ce întreprind „gărzile roșii“ este în chip programatic anticultural întrucît se urmărește atît umilirea și, în final, eliminarea elitelor intelectuale, cît și distrugerea patrimoniului artistic. Fanatizați, tinerii pornesc la vînătoarea de „burghezi“ și de intelectuali: au loc scene atroce, victimele sînt obligate să-și facă „autocritica“, sînt scuipate și lovite în public, li se lipesc etichetele infamante de „trădători“ și „dușmani ai poporului“. Nenumărate monumente și opere de artă sînt distruse, spectacolele (teatru, operă, cinema) sînt interzise, locul lor e luat de cîteva opere și filme „revoluționare“, de un simplism dezolant. Mulți artiști și intelectuali se sinucid, alții sînt executați în urma unor simulacre de procese. Nu se cunoaște numărul victimelor: se apreciază că au fost un milion de morți; dincolo de cifre, îngrozitoare au fost traumele provocate de zelul fanatic al tinerilor îndobitociți de învățăturile lui Mao din Cărticica roșie. Dar oroarea nu are limite: responsabilitatea genocidului din Cambodgia revine tot unor tineri, încă și mai fanatizați. Khmerii roșii iau în serios și pun metodic în aplicare proiectul de a face tabula rasa din trecut și din tradiție. Demersul lor monstruos e punctul final al utopiei comuniste și marchează decesul unei ideologii.

De ce am dat această serie de exemple? Pentru a arăta că revolta poate fi gratuită, dar poate fi și excesivă, violentă, criminală. Contestarea poate fi simpatică, poate fi stimulatoare, dar poate îmbrăca și forme aberante. Am vorbit mai ales despre fațetele întunecate ale revoltei: ar trebui, pentru echilibru, măcar să amintesc de cei care s-au răzvrătit împotriva totalitarismelor și dictaturilor, de revolta lucidă a unui Camus, de curajul și tenacitatea disidenților, de neliniștea fertilă a suprarealiștilor, de temeritatea celor care au inventat modalități artistice înnoitoare, cu riscul de a-i șoca pe contemporani.   

Cît este de mică distanța dintre revoltă și ridicol, dintre fronda tinerească și conformismul cel mai jalnic ne-a arătat-o Caragiale în binecunoscuta schiță „Tempora…“: Coriolan Drăgănescu, lider al tinerimii universitare, tribun înflăcărat, denunțător tenace al abuzurilor guvernului, ajunge – după terminarea studiilor – inspector de poliție și reprimă fără milă o manifestație studențească. Se transformă, peste noapte, din contestatar în slugă zeloasă  a Puterii.

Semnificativă este și secvența, relatată de martori fiabili, în care Ionesco, în mai 1968, le strigă, de la fereastra apartamentului său, studenților care manifestau încolonați pe bulevardul Montparnasse: „Veți sfîrși ca profesori, ca notari; tinerețea durează două zile…“.

Știa Ionesco ce știa. Să nu uităm că autorul lui Nu a sfîrșit (e un fel de a spune) la Academia Franceză.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași.

Foto (sus): A. Ivan

Ilustrație de Ion Barbu