Muzeul Eu - Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara

Ovidiu MIHĂIȚĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 829 din 9 - 15 ianuarie 2020
Muzeul Eu   Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara jpeg

Fiecare are un muzeu personal. Unii îl împing ca pe o roabă, alții îl cară ca pe un contrabas, cîte unul, mai relaxat, ca pe o scamă în fundul buzunarului. Colecții diferite, piese care mai de care. Pe frontispicii, proprietarii zgîrie cu egouri ascuțite numele proprii fără să uite serifele, ele asigură longevitatea și conferă aerul de monument necesar. Orarul de funcționare al acestor instituții ne-mamut depinde de masa la care fac consumație deopotrivă vizitatorii și proprietarii. În vitrinele muzeelor, bătute în cuie pe hipocamp, în ciuda faptului că sînt imuabile, se patinează artefacte imateriale recuperate, reîntregite și restaurate din praful unor cioburi de amintiri distorsionate la a căror înfrumusețare curatorii, vorba poetului, „șlefuiesc necontenit“. Alteori, adăposturile relicvelor personale și ale nostalgiilor zac într-o continuă restaurare (din lipsă de fonduri sentimentale sau de management defectuos), depozitate în magazii insalubre, îngrămădite alandala, fără număr de inventar, fără să fie cunoscute vreodată.

La intrarea în aceste instituții, asemenea obișnuitelor tanti ce vînd bilete la ghișeele muzeelor subvenționate, șed proțăpiți cei care le-au dat nume. Intrarea costă uneori o cafea, o bere, un șpriț, un timp, o poveste la schimb, o idee sau mai nimic, se practică multe categorii de tarifare, unele chiar preferențial/discreționare.

Exponatele acestor muzee ambulante diferă de la caz la necaz. Uneori transcend povestea, sar balustrada și capătă forța de a se materializa în imagini aievea acompaniate de senzații olfactive capabile să stimuleze tot soiul de papile, glande și deseori cordul. Am avut privilegiul de a fi fost vizitatorul indiscret al multor cotloane ale muzeelor prietenilor, părinților, comesenilor și aleator întîlniților. Nu am găsit vederi, pliante sau magneți, așa că am rămas doar cu esența. Ce ai trăit nu poate fi retrăit, clipa s-a scurs.

Revin însă constant în fața porții propriului muzeu cu bucuria redescoperirii mixată cu aducerea aminte și surîsul sclipirii din ochi. Cunosc toate holurile, ascunzișurile și cotloanele pe de rost. De spaimă am montat cu atenție deosebită unde infraroșii împotriva celor care forțează intrarea, doar am puse la păstrare acolo obiecte de patrimoniu personal, obiecte de cult(ul) personal(ității).

Uneori, cînd zile întregi nu pășește nici un vizitator în muzeul meu, mă pun pe șters praful. Încep cu începutul. La intrare trona amintirea inocenței mele. Între timp această piesă a fost furată. Nu am fost prins nici pînă azi. Dau cu pămătuful pe soclu, să fie curat pentru atunci cînd conducerea muzeului va fi dispusă să-i plătească prețul răscumpărării. Momentan vizitatorii mai pot admira doar o copie tocită, făcută ferfeniță de rememorarea mea recurentă. Altfel spus, admir un fals.

muzeu jpg jpeg

Apoi dau cu mopul prin beciul memoriei. Acolo se găsesc fragmente fragile din era glaciară a inexistenței mele, din inexistentul „eu“, care eram doar un gînd de împlinit în dorințele părinților mei. Atenție pe unde călcați, în colțurile la care nu ajung din cauza lipsurilor de memorie se lăfăie păianjenii în mini-hamace. Puțin mai sus, la parter, dacă urcăm pe treptele evoluției mele personale găsim expuse rămășițe ale paleoliticului copilăriei în care jucam poker cu cărți de „Păcălici“. Sînt toate acolo, fizic, materiale, pipăibile, nimicuri inestimabile, tezaurul agonisit în copilărie; diplome de șoim, inelul translucid al cravatei de pionier (bată-l Dumnezeu, așa, în treacăt), munbuții scîlciați ai copilăriei, trăncănele, țiuitori, un caleidoscop, „Maria Mirabela“, praștia, tubul, cornetele, „Piticot“, toba de tinichea, rotobilul, pistolul cu capse, tractorașe descompletate, ursulețul, aparatul foto din care țîșnește apă, elefănțelul, cărți cu zîne neprihănite, niște daci liberi din „Dacii & romanii“… „Nu te supăra, frate“, dar sînt toate acolo, pregătite să fie scoase la lumina unor ochi care sticlesc dornici să le frunzărească. Cu tot cu poveștile lor care probabil că la urma urmelor nu folosesc nimănui. Fiind o instituție modernă, oferim vizitatorilor mei posibilitatea de a trăi o experiență de tip „interactiv“. Vă pot explica procedeul prin care se confecționa o bubuitoare dintr-o cutie de „Amigo“ și puțin carbid sau cum se asambla un injector cu percutor pe bază de fosfor. Fără violență, momentan, poftiți, să urcăm la etajul unu. Aici dăm buzna în neoliticul adolescenței. Discuri cu rockăreală, postere, vederi bidimensionale cu gheișe, brichete metalice, șepci, creioane roase, beții prin parcuri, corigențe, întîia noapte de amor cu o fotografie color, Sepultura… nimic fabulos, aventuri de scarabei. Comune, dar unice. Mergem mai departe.

La etajul doi, etajul de cleștar, pe unde fac curat mai rar, sînt ferecate amintirile iubirilor însoțite de mirosurile primăverilor și de trilurile păsărilor în diminețile în care goneam chercheliți spre casă, de mînă. Șoapte fierbinți cu miros de alcool ieftin, zdrențe rătăcite printre cearșafuri, mucuri de țigări fără filtru, scrisori cu porcușori pătate de lacrimi, un cercel, o batistă, un șervețel cu un număr de telefon incomplet, conserva din care am mîncat împreună, caiete studențești, o inimioară de pleu, un oracol, un test de sarcină.

La etajul trei nu e nevoie de curățenie, aici păstrez fără nici o explicație, undeva la capătul holului, într-o anexă, ascunse indiscreției publicului, magaziile cu piesele de re-zis-tență neinventariate și cîteva gioar-se de amintiri din Evul Mediu al memoriei. Discreția mă obligă să nu le expun. Unele piese rămîn secrete, misterul incită. Le puteți vedea pe viu, față în față, doar pe la spate. Sau pe sub mînă, în ziua cînd e Noaptea Muzeelor.

În sfîrșit, la mansardă am amenajat, cum nu prea am putut mai bine, o secție mai îndrăzneață a instituției mele. Lipsesc țigle și croncăne ciori, (viața) bate vîntul, picură cu găleata, fiindcă nu ne permitem o reparație, așa că accesul este restricționat. Scrie citeț: „Nu intrați, pericol de accidentare!“. Aici păstrez sub strictă supraveghere amintirile false venite din viitor. Amintiri cu pretenții de a fi împlinite, trăite și consumate pentru a putea deveni ele însele amintiri reale demne de expus la etajele inferioare ale muzeului. Asta fiindcă există și un soi de nostalgie a viitorului, a posibilului, a în-tîmplabilului, a ceea ce s-ar putea să urmeze să vină. Amintiri ale unor posibile fericiri ținute artificial în viață de către aparate care pompează speranță. Îmi amintesc foarte clar cum va arăta căminul visurilor mele, cum vor flutura urechile patrupedului prin curte, cum vor țopăi ștrengarii sub cireș, cum vor fi aliniate gemurile în șpais, într-o coregrafie inertă cu etichetele la vedere, ca „tag“-urile pe care le poartă maratoniștii; „Gem caise 1994“, „Zacuscă ciuperci 2023“, „Compot cireșe 1987“. Îți mai amintești ce gust va avea? Îți vor rămîneau sîmburii între dinți să-i sugi pînă se netezesc ca rotulele genunchilor credincioșilor. Uoai, uite cum pîlpîie para focului în sobă, parcă e aceeași cu a lu’ mamaie de cînd încă mai primea pensia! Grajdul nu mai are vaci, dar parcă l-am mai văzut pe la o bunică… frigiderul ăla „Fram“ nu era acolo! Amintirile în construcție au o nevoie continuă de mărire a fondului lor. Accept donații. Atenție, se apropie ora închiderii. Vă mai așteptăm! Închideți ușa că e curent.

P.S. Dacă atunci cînd murim revedem „în fața ochilor“ filmul vieții, atunci cînd revedem în studiourile rememorării scenele importante sau de turnură, nu facem decît să montăm, pe moviola aducerii aminte, cadru cu cadru, „the director’s cut“. O vorbă din lumea showbiz-ului spune că: „Ce se taie nu se fluieră“. În același timp, are șanse de aplauze la scenă deschisă.

Ovidiu Mihăiță este actor, co-fondator al Teatrului „Auăleu“, cel mai mic teatru din România, și al Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara.

Foto: Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Cum au ajuns romii în principatele române. Statistic, ei sunt mult mai numeroşi decât în orice ţară
De la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.
image
Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“
Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.