EDITORIALE ȘI OPINII

Rămîn perplex, cum s-a întîmplat? Am tot mîncat, am tot cumpărat, cum s-a întîmplat?

Tipologia umană a debutului de mileniu va descrie în perspectivă un profil moral și intelectual absolut nou, fără precedent, poate, în istoria speciei, cei interesați de fenomen nu au convenit încă dacă lucrul este bun sau, dimpotrivă, rău (încît să-ți dea fiori).

Cum se întîmplă în genere cu termenii populari şi argotici, mitilic alunecă uşor de la un sens la altul, păstrîndu-şi constant un nucleu semantic, conotaţiile negative şi folosirea glumeaţă.

Poate cele mai vii scrisori sînt cele, cu headlines de provincie, pe care Marcus le scrie profesorului lui de retorică, în jurul vîrstei de 20 de ani.

O singură pandemie totuși, produsă de un singur virus (fie și cu unele mutații), dar atîtea păreri, de multe ori radical opuse – nu vi se pare straniu?

În torentul de vești proaste care ne asaltează zilnic, veștile bune au ajuns să pară neplauzibile și, oricum, „fără nici un haz”.

Atlanticul tocmai fusese traversat de un singur om, fără escală, pe ruta New York-Paris.

N-ar trebui să acceptăm însă revenirea la anormalităţile de dinainte de COVID-19, atît de dramatic revelate de această tragică experienţă colectivă a umanităţii.

Încet-încet, cred că tot mai mulți profesori au început să se miște, după propriile puteri, prin acest mediu online.

Mi-a explicat foarte grafic cum „funcționează” toate instrumentele, dar a făcut-o cu exemple din familie, lucru la care mă prăpădeam de rîs.

Acum doar cîteva luni nu existau încă nici o criză și nici o pandemie, ne permiteam luxul de a ne aminti de începuturi și de a ne pune întrebări legate de rostul și sensul dilemelor într-o societate din ce în ce mai uniformă și mai lipsită de nuanțe.

Acest cadou misterios vrea să ne spună ceva foarte precis. Că nu sîntem de capul nostru.

O să stea cu un polizor metafizic în mîini să netezească toate colțurile în care cred ele că te poți răni.

Oftatul escapist în fața nefericirii de a te fi născut în România devine tot mai obositor și, din ce în ce mai des, neadevărat.

Gratuitatea favorizează democratizarea accesului la cultură. Însă prețul nu reprezintă un factor determinant.

Cred că Radu Cosașu e cel care a deslușit la un moment dat secretul ideologic al difuzării acestui serial în România comunistă.

După ce dl Andrei Pleșu a publicat articolul „O dilemă mai puțin în presa noastră...”, reacțiile de sprijin și mesajele de solidaritate au fost copleșitoare.

Aflăm zilele astea că telespectatorii aduc mai mulţi bani fotbalului decît spectatorii. Demolăm tribunele?

Este o tăcere de aur a fiecărei clipe. O clipă de tăcere care te prinde în chiloți și într-o cămașă cu cravată pe Zoom.

Zimbardo a scris extensiv despre modificarea identității insului supus opresiunii.

Există şi un corespondent parţial al „familiei extinse”, în stilul colocvial: familion, definit în Micul dicţionar academic ca „familie mare” şi „familie reunită”.

Corespondența amicală a lui Pliniu cel Tînăr cu Traian e cît se poate de birocratică, în mare parte a ei. Din loc în loc apar însă detalii năucitoare.

Pentru prima dată umanitatea se află şi în faţa unei catastrofe culturale provocate de pandemia de COVID-19.

Vrem să citim și noi în măruntaiele viitorului. Dar certitudinea lipsește, în pofida cohortelor de profeți, proroci și prezicători de toate felurile care își încearcă arta cu pandemia și urmările ei.

N-o să facem acuma o tragedie că dispare o revistă. Avem alte griji, alte necazuri, alte priorități.

Cetățenii sînt îndemnați ca pe data de 8 mai, la ora locală 15, să ridice un pahar cu orice băutură își doresc pentru eroii celui de-al Doilea Război Mondial.

Singurătatea nu este un refugiu pentru cei care se tem de lume.

Mi-e dor de centrul orașului, așa cum era el înainte de pandemie... cu oameni, pentru că orice oraș înseamnă în primul rînd oamenii lui și-mi dau seama acum că oamenii, care „populau” uneori doar pentru cîteva ore centrul, veneau în plimbare sau cu treburi din prin cartiere, aveau ceva al lor, un aer comun, parcă o distincție.

Viteza cu care acest virus reușește „performanța” de a deveni „supercelebru” poate fi pentru unii ceva „de invidiat”.

Comportamentul uman în epidemie este, cu adevărat, marele spectacol, căci pe el îl putem vedea de aproape.

Clipesc des, ies din visarea asta în semitrezie, la televizor sînt știri COVID, COVID, COVID.

Profesorul de română din liceu aducea cu Bourvil, cam pe departe, ce-i drept, dar n-am găsit alt actor mai potrivit pe care să-l distribui în rolul ăsta.

Conduita Beijingului obligă însă la reflecție. Puterea actuală a Chinei, construită pe furt intelectual și propagandă agresivă, și-a arătat adevărata natură zilele astea.

Cercul vicios al datoriilor e viciat (și) de virus.

Am înlocuit morcovul cu ceafa, mititelul cu leușteanul și atunci mi-am spus, într-o beție nebună a înlocuirilor și supraviețuirii: de ce n-aș înlocui omul cu liliacul în fraza asta?

...povestea cu traseul lui Dinamo pînă în semifinalele Cupei Campionilor din 1984?

Genuinitatea rămîne o chestiune de „construcție” (ficțional-artistică) și prea puțin una de „copiere” (exact-științifică).

Expresia colocvial-argotică ţîţă de mîţă, cu rol de intensificare şi apreciere superlativă, e destul de surprinzătoare.

Deși ție ți se pare un fleac, eu știu cu ce a trebuit să mă lupt pentru ca acest lucru de nimic să existe.

Omul de știință nu poate fi absolvit de răspundere morală, mai ales atunci cînd se pronunță, uzînd de autoritatea și de notorietatea sa, în domenii ce-i exced parțial sau total competența sa epistemică directă.

Există și anecdotică, stupori, tembelisme de tot soiul, exasperări și candori, istericale și hohote de rîs.

Cămașa aloha, căzută într-un con de umbră și de mediocritate la final de secol XX, pare că revine în atenția industriei de modă, ca sursă de inspirație – da, istoria se repetă.

Şocul carantinei ne face acum să apreciem miile de gesturi simple de „dinainte”.

Elevii sînt mai abili în a comunica astfel decît profesorul.

Învierea nu e anatemizarea lumii, ci răscumpărarea ei, reașezarea ei în sens și supra-viețuire.

După 30 de ani de globalizare, occidentalii descoperă stupefiaţi că au fost naivi.

Matur, dezvălui, trebuie să recunosc, mai multă umilință și sfială în relația cu noțiunile fundamentale ale culturii decît reușeam să o fac în junețe.

Articolul dlui Ioan-Aurel Pop se vrea o apărare patetică a vîrstnicilor, pe care societatea, chipurile pentru a-i pune la adăpost în aceste vremuri de pandemie, i-ar discrimina (fie și pozitiv) prin izolarea lor mai riguroasă decît în cazul celorlalte categorii.

În ultima vreme se foloseşte tot mai des şi verbul a composta cu sensul „a produce compost”.

Pentru că am făcut interviul cu elevii, m-am simțit apoi dator să fac unul și cu profesorii, pentru a vedea cum se raportează ei la contextul pe care îl trăim.