Președintele Academiei Române subminează știința

Ce credeți despre această propoziție, scrisă de unul dintre cei mai importanți intelectuali din prezent ai acestei țări? „Natural, istoricii știu că bătrînii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate.” Fiindcă ea aparține președintelui Academiei Române, profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop („Periculoșii bătrîni”), v-ați aștepta să fie adevărată. Ei bine, e falsă. Istoricii nu prea știu de așa ceva nici în sens strict (Socrate n-a fost condamnat la moarte fiindcă avea șaptezeci de ani, ci fiindcă se credea că subminase autoritatea tradiției și a democrației ateniene), nici într-un sens mai general: majoritatea societăților „civilizate” mai vechi sau mai noi nu doar că nu și-au sacrificat bătrînii, dar i-au socotit de mare preț; mai mult, adesea au fost gerontocratice, încredințînd puterea sau o parte a ei persoanelor vîrstnice (în termenii de atunci, în jur de 50-60 de ani). Nu întîmplător cuvîntul „senat” (lat. senatus) derivă din senes, „bătrîn”. Tot așa, nu-i întîmplător că, în reprezentarile populare și naive, Dumnezeu este înfățișat ca un bătrîn cu barbă mare, albă. Și este de asemenea fals a confunda „lupta între generații” – un dat normal și universal în societățile omenești – cu un eventual tratament discriminatoriu la adresa bătrînilor, ori chiar cu o presupusă tratare a lor drept țapi ispășitori, așa cum a fost cazul cu vrăjitoarele, evreii, străinii etc.

Articolul dlui Ioan-Aurel Pop se vrea o apărare patetică a vîrstnicilor, pe care societatea, chipurile pentru a-i pune la adăpost în aceste vremuri de pandemie, i-ar discrimina (fie și pozitiv) prin izolarea lor mai riguroasă decît în cazul celorlalte categorii. Sub pretextul apărării lor de îmbolnăvire, societățile noastre (e vorba despre cele occidentale în care autorul include și România ca pe o rudă mai săracă) în fapt și-ar dori acum în secret (căci recunoaște că nimeni n-o afirmă pe față) să scape discret de acești bătrîni deranjanți, care „au nevoie de mîncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu «produc» nimic în schimb! Ba mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – și să și răspîndească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltător”. Cîtă distorsionare a adevărului citim aici! În fapt, tendința generală este tocmai inversă: copiii și tinerii (adesea asimptomatici sau cu simptome ușoare), circulînd mult, tind mai mult să dea virusul părinților și bunicilor, care fac forme mai grave ale bolii. N-am auzit pe nici un decident – de la noi sau din altă parte – spunînd sau lăsînd să se înțeleagă că boala ar fi „răspîndită prioritar de bătrîni”.

Scris pe un ton cînd sentimentaloid, cînd ironic, articolul este de fapt un lung și, aș zice, insuportabil proces de intenție făcut la adresa autorităților de la noi și de pretutindeni, dar, aș spune, și la adresa elitelor medicale care au recomandat în toată lumea „distanțarea socială”. Pînă și animalele de companie, care pot fi plimbate, ar fi mai fericite decît bătrînii, supuși diferitelor interdicții, crede autorul: „Departe de mine gîndul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că și bătrînii sînt oameni?”. Ioan-Aurel Pop este scos din minți de unele afirmații, precum cele ale Ursulei vor der Leyen, care a spus că, în absența unui vaccin apărut destul de repede, anumite restricții de circulație, în special pentru cei vîrstnici și vulnerabili, ar putea rămîne în vigoare „pînă la sfîrșitul anului”. Că asemenea restricții ar fi dure, greu de suportat, dezesperante chiar și ce mai vreți, e foarte adevărat. Întrebarea este: dacă totuși ar fi necesar să existe (ca și cele existente acum), oare asta este fiindcă societatea vrea să n-aibă bătrîni (fără s-o poată mărturisi, căci mai e și ipocrită) sau fiindcă vrea să n-aibă bătrîni morți (prea devreme și în condiții dramatatice sau chiar tragice)? Dl Pop se complace continuu în această confuzie și supralicitează: „A le fixa… bătrînilor ore de ieșire în lesă, a le construi țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrîni”. Trec peste excesele retorice și mă întreb de ce consideră autorul faptul absurd. Explicația, oferită de propoziția a doua, este că tinerii de azi, care impun restricțiile pentru bătrîni, își impun lor înșiși aceleași restricții pentru momentul cînd, iremediabil, vor deveni bătrîni. Dar nimeni nu crede că se va ajunge acolo: restricțiile sînt temporare, valabile pentru cîteva luni, un an, pînă ce pandemia fie va înceta din cauze naturale (cum s-a întîmplat în istorie cu toate marile epidemii), fie se va găsi un vaccin eficient. Dar dl Pop pare să presupună că societatea – instigată de niște „minți rătăcite” – se folosește de pretexul pandemiei COVID-19 pentru a le „construi țarcuri” bătrînilor definitiv – ceea ce, dincolo de inumanitate, ar fi și absurd, într-adevăr, fiindcă ar lovi și în cei care le-ar construi, măsura fiind self-defeating. Într-un asemenea pasaj – și nu este deloc singurul –, deja nu mai e vorba doar despre proces de intenție făcut guvernelor, ci despre un autentic delir conspiraționist, nici măcar disimulat. (În acest sens, vezi și întrebarea, tipic conspiraționistă: „Cui folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment ce nu avem atîția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline?”.)

În această situație, ce crede autorul că ar trebui făcut? Cum ar trebui procedat mai ales cu restricțiile de circulație privitoare la persoanele în vîrstă? Simplu, anulîndu-le: „Nu-i mai «protejați» peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave”. Da, demnitatea oamenilor ar ieși în cîștig, dacă ei – tineri și bătrîni deopotrivă – ar respecta voluntar regulile de „distanțare socială”, înțelegîndu-le și interiorizîndu-le ca pe o stringență dificilă, dar rațională. Nu știu dacă ei s-ar simți chiar liberi în această situație, dar e sigur că ar conviețui mai ușor cu restricțiile temporare. Din păcate, știm și vedem că mulți – iarăși tineri și bătrîni deopotrivă – procedează smintit, tratînd „distanțarea socială” drept un moft. Cineva ar putea zice că ar merita să plătească pentru sminteala lor. Poate că da, numai că nenorocirea e că ar plăti și mulți alții – tineri și bătrîni, înțelepți și smintiți deopotrivă – deoarece, cum știm bine, poți contribui la răspîndirea virusului fără să faci boala sau avînd numai simptome benigne.

Ce să spunem atunci? Că pînă și demnitatea smintiților ar trebui respectată, lăsîndu-i în voia lor? Lăsați smintiții să fie smintiți, ca nu cumva să le „pătăm omenia”, fie și cu riscul infectării omenirii! Indignat, autorul pare să vadă lucrurile în acest fel, anume că fiecare dintre noi ar trebui să facem ceea ce credem și să ne încredințăm destinul divinității: „Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești”. El nu pare a fi înțeles că într-o situație epidemică precum aceasta fiecare sîntem responsabili nu numai pentru viața noastră, ci și pentru a celorlalți, iar binele public, asupra căruia statele au datoria să vegheze, devine ceva foarte concret, măsurabil în statistica îmbolnăvirilor și a deceselor.

Pe de altă parte, nu mi-e deloc clar în ce fel bătrînii „și-ar revărsa omenia asupra acestei lumi bolnave”, în caz că ar muri mai mulți dintre ei, fie că au sau nu „umanitatea strivită și pătată”. (Sînt aici formule și expresii care se apropie neliniștitor de ceea ce Rudolf Carnap numea cîndva „nonsens”.) Mi-e clar însă că acest text, care abundă în insinuări, în semi-adevăruri, lamentații patetice și chiar în falsuri, nu poate contribui decît la delegitimarea restricțiilor prezente, sugerînd că ele sînt excesive, discriminatorii, umilitoare, absurde și disimulînd chiar intenții malefice. Și dacă ar fi vorba numai de criticarea unor decizii ale politicienilor! Numai că, pe cît știm cu toții, aceste decizii nu sînt dispuse arbitrar de politicieni cinici, cum s-ar putea crede citindu-l pe dl Pop, ci la sfatul și cu girul marii majorități a oamenilor de știință din domeniu, atît de la noi, cît și de pretutindeni, inclusiv al OMS. Să fie toți aceștia nebuni sau sînt parte a marii conspirații?

Concluzia este una singură: președintele celui mai important for științific din România, istoric de profesie și om de știință, își permite, cu tot aplombul și autoritatea de care dispune, să submineze aproape explicit autoritatea medicilor, biologilor și, în general, a oamenilor de știință, într-o chestiune gravă, de viață și de moarte. De necrezut!