COVID-19: risc de catastrofă culturală mondială

Termenul de catastrofă este rar folosit în relaţie cu sectorul cultural. Sigur, deseori auzim fraze de genul „spectacolul cutare a fost o catastrofă” sau „cutare ministru al Culturii este o catastrofă”. Uneori conflictele civile şi războaiele au consecinţe catastrofale asupra patrimoniului cultural în diverse ţări. A fost cazul, acum douăzeci de ani, în Afganistan, unde talibanii au aruncat în aer, din motive de obscurantism religios, monumente inestimabile. A fost cazul, în 2003, şi în Irak în momentul intervenţiei militare americane sau, mai recent, cînd organizaţia Stat Islamic a început să distrugă sistematic patrimoniul cultural din zonele controlate la un moment dat în Siria, Irak şi Libia.

Catastrofele sînt, în general, mai degrabă economice, militare, naturale, ecologice, umanitare, sanitare… Personal, cred că pentru prima dată umanitatea se află însă şi în faţa unei catastrofe culturale provocate de pandemia de COVID-19.

UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) a început să editeze un buletin hebdomadar legat de impactul pe care pandemia îl va avea asupra sectorului cultural mondial. Practic, în toate ţările afectate de noul virus, cultura a avut prima de suferit şi tot ea riscă să înregistreze cele mai grave sechele. Teatrele, muzeele şi cinematografele au fost primele care au primit ordin să-şi închidă porţile. Probabil că ele vor fi şi ultimele autorizate să-şi reînceapă activitatea în condiţii, pentru moment, greu de prevăzut.

De la al doilea război mondial încoace, Europa şi-a creat treptat o industrie a festivalurilor unică în lume, un veritabil sector economic. El a creat locuri de muncă pentru milioane de oameni: artişti din toate domeniile, autori, compozitori, impresari, tehnicieni de platou, şoferi etc. Anularea festivalurilor verii reprezintă o veritabilă catastrofă pentru mii de companii şi pentru sute de mii de profesionişti ai artei spectacolelor, dar şi pentru oraşele respective.

Sigur, în tot acest timp cît a durat carantina (şi mai durează în multe ţări), creatorii de bunuri culturale au încercat să rămînă prezenţi şi să se reinventeze. Niciodată însă Internetul nu va putea înlocui magia, frenezia şi sentimentul de socializare dintr-o sală de teatru, dintr-o sală de operă, dintr-un cinematograf, dintr-un muzeu sau de pe un stadion unde are loc un  concert în aer liber.

Buletinul editat de UNESCO se intitulează Cultură & COVID-19: Impact şi răspunsuri. El îşi propune să fie un fel de platformă de informare pentru toţi actorii culturali din lume, o sursă de idei şi de strategii legate de adaptarea la noua situaţie. Pentru că, de fapt, nu ştim cît timp va trebui să coabităm cu acest virus şi cît timp va trebui să respectăm regulile de distanţare socială. Nu este greu de observat că întreaga civilizaţie umană şi implicit practicile culturale sînt bazate pe un fel de principiu natural al încrederii şi al intimităţii. Pe de o parte, oamenilor le place să asiste împreună la ritualuri susceptibile să le producă emoţii individuale şi colective, iar pe de altă parte, fiecare om are încredere că proximitatea faţă de semenul său nu îi va face rău fizic. În orice caz, aşa a fost pînă acum, timp de peste patru mii de ani. Va trebui oare să modificăm această paradigmă fondatoare a actului cultural? Iată o întrebare deocamdată fără răspuns…

În Franţa, unde observ zi de zi gestiunea crizei, ministerul de resort a fost foarte reactiv şi s-a mobilizat pentru a-i ajuta pe artişti. Alte asociaţii profesionale, de la Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici pînă la Centrul Naţional al Cărţii, fac tot ce pot în favoarea scriitorilor, a editorilor, a compozitorilor, a interpreţilor, a balerinilor, a companiilor teatrale… Fondurile de solidaritate şi zecile de milioane de euro deblocate nu rezolvă însă totul. Artiştii înşişi îşi spun că ar trebui, poate, pe viitor, inventate alte moduri de a intra în contact cu publicul şi de a face cultură. Poate nişte noi mecanisme de creaţie şi nişte noi practici artistice care să imite mai puţin economia de piaţă şi competiţia de tip capitalist.

Festivalul de la Avignon este un astfel de exemplu. În prezent, companiile, artiştii şi responsabilii culturali implicaţi de ani de zile în ceea ce este numit „cel mai mare festival din lume” şi-au propus să discute pentru a-l reinventa. Este vorba de secţiunea Off a festivalului însemnînd 200 de locuri de reprezentaţie şi 1.500 de companii prezente la Avignon în fiecare an, timp de trei săptămîni, în fiecare lună iulie. Din păcate, de vreo zece ani încoace, „cel mai mare festival din lume” este grav afectat de un fel de „bulă teatrală”: un număr prea mare de spectacole, mult amatorism, mult afacerism, preţuri excesive pentru închirierea unui teatru, cheltuieli din ce în ce mai mari pentru cazarea companiilor în oraş şi în jurul oraşului, risipă de materiale publicitare, ignorarea completă a unor principii de ecologie (şi aceasta de către artişti care tocmai că ar trebui să dea dovadă de ceva mai mult civism)…

Franţa este însă o ţară oarecum privilegiată cînd vine vorba de cultură întrucît protejarea acestui domeniu face parte din tradiţia vieţii politice. Chiar dacă deseori artiştii francezi se plîng (şi, în această privinţă, ei nu au egal în materie de vehemenţă şi de argumente), sectorul reprezentat de ei are toate şansele să revină repede pe linia de plutire. Există în Franţa şi un statut special pentru artişti, cel de intermitent de spectacol, oarecum unic în felul său. În virtutea acestui sistem, artiştii vor putea dispune de alocaţii speciale pînă cînd îşi vor putea relua activitatea. În zeci şi zeci de alte ţări, însă, situaţia artiştilor este infinit mai dramatică, iar în context de criză sanitară, de recesiune economică şi eventual de crize sociale, cultura riscă să fie Cenuşăreasa strategiilor bugetare.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.