interogarea europeană

Valérie Pécresse ar putea deveni prima femeie preşedinte în Franţa dacă francezii înşişi vor decide că este momentul să rupă cu o propriile lor reflexe misogine.

Pretenţia Occidentului că ar fi făcut „operă de civilizare” a lumii, pusă în balanţă cu suferinţele şi costul uman al acţiunii sale, se erodează cu fiecare nou studiu apărut pe tema colonialismului.

Marocul a procedat la fel ca Turcia şi ca Libia, altfel spus a pus mîna pe robinetul migratoriu, l-a deschis şi a lăsat să curgă un număr important de migranţi.

Deseori mi s-a întîmplat să mă întîlnesc în Franţa cu acest antisemitism indus de interminabilul conflict israeliano-palestinian.

Punctul slab al acestei Convenţii europene pentru viitorul Europei este faptul că ea se preface că n-ar şti ceea ce vor europenii, cînd de fapt toată lumea ştie ce vor ei.

Vestea rea este că America şi Alianţa Atlantică au pierdut un război. Vestea bună este că statul de drept va fi pînă la urmă creat în Rusia.

În Franța, un tînăr de origine musulmană scapă de proces deși a ucis voluntar o evreică de 65 de ani.

Uniunea Europeană a înregistrat la începutul acestui an două eşecuri mediatice.

Franţa comemorează în prezent Comuna din Paris pe fond de polemici, cum este cazul şi cu bicentenarul morţii lui Napoleon.

Relaţiile lui Vladimir Putin cu preşedinţii francezi au avut uneori un caracter „pasional”.

Experţi avizaţi ne avertizează aproape zilnic că Statele Unite sînt în război economic cu China şi că nu este exclusă o înfruntare militară între cele două mari puteri.

Niciodată, în ultima sută de ani, perioadele post-cataclism nu s-au derulat aşa cum ar fi vrut umanitatea.

A fost Napoleon o figură prefigurîndu-l pe Hitler sau un mare reformator aşteptat ca un fel de Mesia în toată Europa?

Lumea liberă îşi exprimă spontan şi cu mare generozitate admiraţia faţă de luptătorii pentru democraţie fără să fie dotată însă cu un mecanism eficient de ajutorare a acestora.

În ultimele două decenii extrema stîngă ezită sau chiar refuză să condamne comunitarismul islamic.

Biden l-a acuzat pe Putin că „atacă democraţiile” şi că încearcă să intimideze individual statele europene.

Democraţiile au tendinţa de a-şi demola personalităţile providenţiale în timp ce dictaturile şi regimurile autoritare construiesc noi socluri pentru eroii lor.

Societăţile coezive s-au descurcat mai bine, au recurs mai repede la un întreg arsenal destinat combaterii virusului şi nici nu au fost obligate să oprească economia.

De la izbucnirea epidemiei de coronavirus sîntem asediaţi de imagini tulburătoare, iar unele au devenit emblematice pentru acest episod siderant din istoria umanităţii.

Victoria sanitară împotriva virusului nu va însemna şi o revenire automată la viaţa de dinainte.

În efortul de reconciliere a Americii, Joe Biden va avea de înfruntat două tabere extreme care sînt în aceeaşi măsură destabilizatoare pentru ţara sa, cît şi pentru lumea democraţiei în general.

În nici o altă ţară occidentală glorificarea lui Stalin nu a luat forme atît de groteşti ca în Franţa.

După momentul de euforie declanşat de vestea că acest acord există, mulţi experţi îi vor căuta faliile şi elementele de dezechilibru.

Crearea într-un timp record (numai opt sau nouă luni!) a vaccinurilor împotriva coronavirusului este o veste bună.

Uniunea Europeană are tot interesul să fie prezentă în Balcani şi să propună un proiect de societate viabil în această regiune.

Această „primăvară” nu a reuşit decît într-o singură ţară, în Tunisia, deşi revolte populare similare au izbucnit şi în Libia, Egipt, Siria, Yemen, Behrein.

Există un dosar care i-a menţinut pe europeni uniţi, în ciuda faptului că şi el este ultrasensibil: cel al acordului nuclear iranian.

Mulţi specialişti au lansat avertismente legate de sechelele psihologice posibile ale carantinei şi ale frustrărilor de tot felul.

Anomalii politice sau diplomatice în relaţiile internaţionale au existat dintotdeauna, dar cred că, în acest an 2020, ele au fost amplificare de epidemia de coronavirus.

Au oare americanii conştiinţa faptului că, atunci cînd votează, miza gestului lor este una globală, cu repercusiuni pretutindeni pe planetă?

Europa este încă dezarmată în faţa capacităţii de mobilizare a islamului radical.

Transformarea rasei albe într-un ţap ispăşitor ideal este o construcţie ideologică dintre cele mai periculoase întrucît îndeamnă efectiv la un război între rase.

Autocenzura creează deja monştri, iar gîndirea politică corectă paralizează denunţarea fascismului islamist.

Mulţi se întreabă, totuşi, dacă efectiv umanitatea are nevoie de 5G pentru a fi mai fericită, pentru a se simţi în securitate, pentru a putea depăşi o multitudine de crize, pentru a atinge un grad superior de civilizaţie.

Cine pronunţă cuvîntul separatism astăzi în Franţa denunţă implicit reţelele tentaculare ale islamului radical.

Ursula von der Leyen nu le cere ţărilor membre să primească noi imigranţi, ci să se activeze, fiecare cum poate, pentru atenuarea presiunii migratorii.

Uniunea Europeană nu reprezintă, din punctul de vedere al lui Donald Trump, o construcţie susceptibilă să convină intereselor Americii.

Va accepta într-o bună zi umanitatea ca regulile internaţionale să-i fie dictate de o putere nedemocratică?

Frontierele dintre blasfemie, insultă şi defăimare li se par multora fragile, ba chiar invizibile.

Numărul de ştiri siderante, altfel spus stupefiante, de natură să ne lase dezarmaţi, crește exponenţial în ultimul timp.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii îşi dădu avizul definitiv în 2040: omul a devenit un mutant.

Alegerea primului preşedinte român de etnie romă, în 2034, fu un fel de electroşoc pentru întreaga Europă.

Revenirea masivă în ţară a diasporei, în 2035, a fost imediat inclusă în manualele şcolare sub titlul „Revoluţia de catifea a României”.

Tăierea ultimei parcele de pădure primară din România trecu aproape neobservată în vara anului 2043.

Ce se va întîmpla cu celelalte ţări ale Europei şi mai ales cu cele din Balcani şi din Răsărit dacă Franţa iese din Uniunea Europeană şi edificiul comunitar se prăbuşeşte?

Cei care propagă aceste idei consideră că omul alb este rasist prin natura sa, de unde concluzia că tot ceea ce a construit el ar fi în mod inerent impregnat de rasism.

La ce bun să-i lase pe occidentali să creadă în simbolistica dialogului dintre civilizaţii prin menţinerea statutului de muzeu pentru Sfînta Sofia?

Angela Merkel poate juca rolul de mediator ideal între Est şi Vest, dar şi între Nord şi Sud.

Ca şi coronavirusul, antirasismul identitar este orb, se extinde repede, suscită reacţii mimetice şi stupoare, iar uneori paralizează inteligenţa individuală şi colectivă.

Nu este exclus ca în viitor pe post de diavol unic să fie desemnat omul alb, sau mai bine spus rasa albă.

Vechea şi tradiţionala „luptă de clasă” a fost înlocuită cu „lupta de rasă”.

Valul de indignare pornit din Statele Unite este mai mult decît un protest împotriva rasismului şi a violenţelor poliţieneşti.

Acest mare povestitor şi militant idealist nu merita să moară aşa, ucis de un lanţ de evenimente malefice pe care, de fapt, îl denunţa.

Există însă şi o parte „bună” a lucrurilor pentru generaţia COVID-19. De exemplu, că îşi începe viaţa activă fără nici o iluzie.

Criza sanitară, cu tot cortegiul ei de sechele, a exacerbat din nou rivalităţile franco-germane.

N-ar trebui să acceptăm însă revenirea la anormalităţile de dinainte de COVID-19, atît de dramatic revelate de această tragică experienţă colectivă a umanităţii.

Pentru prima dată umanitatea se află şi în faţa unei catastrofe culturale provocate de pandemia de COVID-19.

Şocul carantinei ne face acum să apreciem miile de gesturi simple de „dinainte”.

După 30 de ani de globalizare, occidentalii descoperă stupefiaţi că au fost naivi.

Virusul pe nume COVID-19 ne-a năucit pe toţi, în primul rînd, prin imprevizibilitatea sa. Disciplina cu care trei miliarde de oameni au acceptat carantina vine în principal din această revelaţie: fiecare om a înţeles că este vulnerabil şi că nu poate şti cum va reacţiona organismul său în faţa virusului.