Revenirea la multilateralism şi politica iraniană a Uniunii Europene

Europenii au fost deseori divizaţi în privinţa multor dosare internaţionale. În prezent, de exemplu, Franţa este prea puţin sprijinită de Germania cînd formulează critici legate de provocările antioccidentale ale Turciei. A fost o vreme cînd Germania critica vehement laxismul financiar al Greciei fără să fie sprijinită de Franţa. Între Paris şi Berlin lista disensiunilor, unele grave, este destul de lungă. Cele două capitale nu văd în acelaşi fel chestiuni majore cum ar fi cele legate de apărare şi securitate. Cancelara germană Angela Merkel, atunci cînd preşedintele francez Emmanuel Macron vorbeşte despre necesitatea unei autonomii europene în materie de securitate, se mulţumeşte să zîmbească neutru…

În materie de disensiuni interne, s-a putea face un tabel complex: unele (cum ar fi gestiunea deficitului) au fracturat Europa pe o linie separînd nordul de sud, altele (cum ar fi studiile de gen sau homosexualitatea) pe o linie separînd estul de vest. Ar mai putea fi trasate însă şi alte linii, în diagonală sau în zigzag, în funcţie de dosar. Un subiect ultrasensibil precum emigraţia a dus chiar la divorţul Marii Britanii de Uniunea Europeană şi fracturează peisajul politic intern în aproape fiecare ţară membră a Uniunii.

În mod surprinzător există însă un dosar care i-a menţinut pe europeni uniţi, în ciuda faptului că şi el este ultrasensibil: cel al acordului nuclear iranian. Semnat în iulie 2015, acordul prevedea sistarea programului nuclear al Iranului în schimbul ridicării sancţiunilor economice internaţionale la adresa regimului de la Teheran. Semnarea acordului a necesitat zece ani de negocieri cu Iranul, iar Franţa a pus atunci condiţiile cele mai drastice (unul dintre cei mai aprigi negociatori a fost, la acea oră, Laurent Fabius, ministru de Externe între 2012 şi 2016). Chiar şi administraţia americană (în anii cînd Barack Obama era preşedinte) a fost surprinsă de garanţiile cerute de Franţa pentru ca Iranul să nu poată avea acces la tehnologie nucleară susceptibilă să fie folosită pentru o eventuală fabricare a armei atomice. În iulie 2015, întreaga comunitate internaţională a salutat acordul, parafat de Organizaţia Naţiunilor Unite, de Statele Unite, de Uniunea Europeană, de cele cinci ţări membre al Consiliului de Securitate ONU (toate fiind puteri nucleare), precum şi de Germnia. Acest edificiu s-a spulberat însă sub presiunile Israelului şi ale administraţiei Trump, mai precis în 2018. Din punctul de vedere al premierului Benjamin Netanyahu, acordul favoriza Iranul şi îi permitea să cîştige timp pentru a-şi duce la capăt programul nuclear militar. Donald Trump a adoptat aceeaşi poziţie şi l-a sprijinit necondiţionat pe Netanyahu. Din punctul de vedere al europenilor, însă, acordul ar fi favorizat, prin integrarea Iranului în circuitul economic internaţional, pregătirea terenului pentru o schimbare de regim la Teheran. Două viziuni se bat, de fapt, cap în cap în privinţa Republicii islamice iraniene unde coexistă două lumi: una (formată în special din tineri) pregătită pentru schimbare şi alta sudată în jurul fanatismului revoluţionar, dar şi al privilegiilor de castă.

Pledînd pentru revenirea la multilateralism, Joe Biden, viitorul locatar al Casei Albe începînd cu data de 20 ianuarie 2021, a promis şi revenirea Statelor Unite în acordul nuclear iranian. Mai rămîne întrebarea dacă nu cumva pînă atunci nu se va produce o catastrofă. Mulţi editorialişti se întreabă dacă Donald Trump nu intenţionează să declanşeze un atac asupra Iranului, cît mai are încă puterea să o facă. Iar atentatul comis în Iran pe 28 noiembrie împotriva unui savant implicat în programul nuclear al Teheranului relansează aceste speculaţii. Preşedintele iranian Hassan Rohani acuză direct Israelul de asasinarea omului de ştiinţă iranian, dar afirmă în acelaşi timp că Iranul nu va „cădea în cursa” pe care i-ar fi întins-o Israelul. Să fi avut acest asasinat drept scop suscitarea unui act de răzbunare din partea Teheranului, act de natură să devină apoi pretext pentru un atac mai important împotriva unor instalaţii militare şi nucleare iraniene? Întrebarea circulă în culisele diplomaţiei. Potrivit publicaţiei New York Times, Donald Trump s-ar fi consultat pe data de 12 noiembrie cu consilierii săi militari şi i-ar fi întrebat dacă un atac preventiv asupra Iranului ar fi posibil. Din ce spun agenţiile de presă rezultă că sfătuitorii lui Donald Trump s-au arătat prudenţi în această privinţă. Chiar şi şeful diplomaţiei americane Mike Pompeo ar fi spus nu, deşi el acuză mereu Iranul că este principalul sponsor al terorismului internaţional.

Un alt eveniment legat implicit de Iran este pe larg comentat de presă în ultimul timp, şi anume „vizita secretă”, fără precedent,  efectuată pe 22 noiembrie de Benjamin Netanyahu în Arabia Saudită, unde a discutat cu prinţul moştenitor Mohammed ben Salman. Agenţia France Presse califica această întîlnire drept o „bombă diplomatică” în Orientul Mijlociu. Vizita face parte însă dintr-un plan B construit treptat de Benjamin Netanyahu şi Donald Trump în perspectiva venirii democraţilor la Casa Albă. Israelul creează de fapt o coaliţie antiiraniană împreună cu ţările arabe sunnite din Golf. Normalizarea relaţiilor cu state precum Emiratele Arabe Unite, Bahrein şi Sudan a creat deja baza acestei coaliţii, dat fiind că Iranul şiit şi politica sa hegemonică în regiune sînt percepute ca fiind un pericol major, existenţial, de către lumea sunnită. Normalizarea relaţiilor dintre Israel şi Arabia Saudită, în mod clar anunţată la orizont, ar conferi o greutate considerabilă acestei coaliţii.

Uniunea Europeană aşteaptă deocamdată instalarea efectivă a lui Joe Biden la Casa Albă pentru a reintra în jocul complicat al politicii iraniene. Dar sînt semne că plecarea lui Donald Trump nu va însemna şi o simplificare a lucrurilor.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.