Napoleon şi bătălia ideologică legată de comemorarea morţii sale

Merită celebrat Napoleon cu ocazia trecerii a două sute de ani de la moartea sa? Iată o întrebare care declanşează dispute, polemici şi efervescenţă politico-mediatică în prezent în Franţa. Napoleon a devenit însă un mit mondial, deci dezbaterea este de natură să traverseze frontierele Hexagonului.

Un istoric francez, Jean Tulard, afirmă că de la moartea lui Napoleon au apărut mai mult de o carte pe zi despre el. Altfel spus, de pe data de 5 mai 1821, cînd fostul împărat la francezilor îşi dădea ultima suflare pe insula Sfînta Elena, unde fusese deportat de britanici, au apărut în lume mai multe studii despre Napoleon decît zilele care s-au scurs de atunci. Zilele le putem calcula repede: pe 5 mai 2021 se vor fi adunat 73.000 de zile de la moartea lui Bonaparte. Numărul cărţilor ar fi acum de 84.000 şi ele continuă să apară, scotocind tot mai adînc şi mai critic în evenimentele şi culisele epocii napoleoniene. Chiar şi englezii, marii învingători ai lui Napoleon, sînt obsedaţi de el, iar la British Library pot fi consultate 13.000 de studii dedicate celui numit de ei cînd Boney, cînd Napsy.

A fost Napoleon o figură prefigurîndu-l pe Hitler sau un mare reformator aşteptat ca un fel de Mesia în toată Europa? A fost el un aventurier extrem de norocos, pornit de la zero şi care a devenit la 40 de ani stăpînul Europei, sau un monstru militar şi politic responsabil de moartea a un milion de oameni doar în ţara sa?

Controversele în jurul unor importante evenimente istorice şi în jurul unor mari personalităţi nu sînt noi în Franţa şi nici în alte ţări europene. În prezent, însă, împotriva lui Napoleon sînt coalizate (iar în unele privinţe pe bună dreptate) mişcări şi curente feministe, antirasiste, decolonialiste, de tip woke şi cancel culture, plus diverse personalităţi politice excedate de prea multă napoleonomanie.

Cel puţin una dintre deciziile sale îl plasează pe Napoleon fără drept de apel în boxa acuzaţilor, şi nu întîmplător unii militanţi cer chiar şi retragerea rămăşiţelor sale pămînteşti de la Domul Invalizilor. Pe 20 mai 1802, Napoleon, la ora aceea avînd titlul de prim-consul, semna un decret de restabilire a sclaviei în colonii, după ce aceasta fusese abolită în 1794 de Revoluţia Franceză. Unii istorici şi oameni politici semnalează şi cîteva circumstanţe agravante: Napoleon a înăsprit chiar condiţiile de viaţă ale sclavilor, iar Franţa a fost singura ţară din lume care a restabilit sclavia. Un editorialist de stînga francez, Laurent Joffrin, fost director la Libération, consideră că acest „gest” a reprezentat „marea trădare a lui Napoelon”. Dacă ţinem cont că Napoleon este un produs al Revoluţiei Franceze, precum şi de faptul că Révoluţia Franceză este produsul unui secol de reflecţie umanistă, restabilirea sclaviei apare într-adevăr ca un fapt de neînţeles.

Francezii au tendinţa de a-i ierta multe lucruri lui Napoleon: de exemplu, megalomania sa, faptul că a lăsat în urma sa o Franţă epuizată sau marile sale erori strategice cum au fost campania din Spania şi campania din Rusia. Diversele sondaje şi anchete pun în lumină faptul că Napoleon rămîne personajul lor istoric favorit, şi abia după el se situează Regele Soare, Jeanne d’Arc sau De Gaulle. Marele public îi admiră dimensiunea romantică, juriştii recunosc că şi astăzi unele dintre legile date de el sînt valabile. Mulţi oameni politici văd în Napoleon încarnarea geniului francez şi nu de puţine ori, în momente de criză, francezii spun: „Ah, dacă am avea din nou un Napoleon!”.

În faţa acestei tabere de adulatori se află însă alta, care îl acuză de rasism, de sexism, de despotism, de militarism, că ar fi fost un colonizator insensibil la suferinţele oamenilor. Universitarul francez Louis Georges Tin, preşedintele de onoare al Consiliului reprezentativ al asociaţiilor oamenilor de culoare din Franţa, acceptă faptul că Napoleon trebuie să figureze în programele şcolare şi că epoca napoleoniană trebuie predată elevilor. În nici un caz însă, subliniază el, statul nu trebuie să-l comemoreze în mod oficial pentru că acest lucru ar fi echivalent cu o „apologie a crimei”.

Probabil că, din acest motiv, şi preşedintele Emmanuel Macron rămîne evaziv şi nu şi-a precizat încă intenţiile legate de bicentenarul morţii lui Napoleon. O mare expoziţie îi va fi dedicată împăratului, la Paris, în luna aprilie. S-ar putea ca, din cauza epidemiei, inaugurarea ei să fie amînată. Clasa politică scrutează însă gesturile preşedintelui, mai ales că i se reproşează un anume autoritarism de inspiraţie bonapartistă. Va veni oare Macron la inaugurarea expoziţiei? Probabil că unii militanţi îşi ascut deja săgeţile şi le înmoaie în otravă pentru a trage în el dacă „îndrăzneşte” să confere o notă prea solemnă şi naţională comemorării.

Uluitor mi se pare, în orice caz, acest tablou politic, cultural şi mediatic: două tabere se află faţă în faţă, puternic înarmate ideologic şi dispunînd de solide argumente istorice, gata să se înfrunte şi chiar să se aneantizeze din cauza lui Napoleon. Iar între cele două tabere, stafia lui Napoleon se plimbă cu mîinile la spate, enigmatică şi solemnă, simbol al tuturor contradicţiilor posibile concentrate într-o singură persoană, într-un singur personaj al istoriei.

Ceea ce fascinează şi derutează, cred, în continuare în privinţa acestui „star al istoriei” (cum scrie Le Figaro) este tocmai acest amestec de bine şi de rău, de geniu şi de orbire, de aspiraţie spre libertate şi de cinism. Napoleon reprezintă o mie de calităţi şi o mie de defecte amestecate între ele şi care, la fiecare pas făcut de el, s-au asociat în diferite proporţii inspirîndu-i deciziile. El a avut ambiţia de a schimba cursul istoriei în Europa şi în lume, dar uneori a mers şi împotriva istoriei, de exemplu atunci cînd a restabilit sclavia.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.