Amintiri despre moarte

Noul virus care bîntuie pe planetă a provocat o stupefacţie generală întrucît oamenii au uitat, de fapt, ce înseamnă moartea. Am regăsit această idee în cîteva analize publicate în Franţa şi mi se pare intersant să le evoc într-un context pascal. Cu atît mai mult cu cît, în mod paradoxal, anul acesta Învierea va însemna, în ţările creştine puternic lovite de coronavirus, cum sînt Statele Unite, Spania, Italia sau Franţa, un tribut ridicat oferit morţii.

Istoricul francez Guillaume Cuchet, autorul unei studiu intitulat Cum a încetat lumea noastră să fie creştină (Editura Seuil, 2018), este de părere că noi, în ţările prospere şi pacificate, am pierdut  memoria morţii. Mai precis, am uitat ce înseamnă imprevizibilitatea morţii. Timp de secole, lumea a trăit cu o frică de moarte cotidiană şi a fost mereu pregătită psihologic în faţa sfîrşitului. Oamenii făceau copii, dar nu ştiau niciodată cîţi dintre ei vor ajunge adulţi. La fiecare 15 sau 20 de ani intervenea cîte o molimă, sau cîte un război, sau cîte o catastrofă naturală aducînd foamete. Speranţa de viaţă era redusă, iar a trăi dincolo de 60 sau de 70 de ani însemna ceva „ieşit din comun”.

Pacea, societatea de consum, bunăstarea, progresul medicinei ne-au făcut însă pe toţi să ne proiectăm în moarte mult mai tîrziu, dincolo de 80 sau de 90 de ani. Ba chiar, în orgoliul nostru, am început să visăm la un fel de transumanism, să ne proiectăm într-un viitor capabil să învingă moartea, să ne ofere, prin tehnologie, „organe de schimb” şi să ne menţină deci în viaţă timp de secole…

Iată însă că virusul pe nume COVID-19 ne-a năucit pe toţi, în primul rînd, prin imprevizibilitatea sa. Disciplina cu care trei miliarde de oameni au acceptat carantina vine în principal din această revelaţie: fiecare om a înţeles că este vulnerabil şi că nu poate şti cum va reacţiona organismul său în faţa virusului.

Cifrele legate de victimele noului virus au suscitat totuşi un fel de psihoză pe planetă şi au fost uitate alte cifre sau, mai bine spus, alte victime. Într-un articol publicat pe 23 martie în Le Figaro, specialistul în geopolitică Renaud Girard arată că în lume oricum mor anual şaizeci de milioane de persoane, iar în Franţa, săptămînal, mor 11.500 de oameni. De unde şi părerea că psihoza trebuie combătută tot atît de tenace precum virusul. Altfel, mai spune Renaud Girard, vom avea curînd şi mai multe victime provocate de prăbuşirea economiei, de întreruperea circuitelor de aprovizionare, de sechelele psihologice şi fizice ale carantinei şi chiar de punerea între paranteze a educaţiei copiilor.

Există o expresie la care ar trebui poate să reflectăm mai mult în prezent: ironia sorţii. Deseori destinul pare că se joacă cu noi, ba chiar că se amuză. După Primul Război Mondial a izbucnit o epidemie (este vorba de gripa spaniolă) care a provocat mai mulţi morţi decît luptele de pe toate fronturile între 1914 şi 1918. În Rusia, războiul civil izbucnit după venirea bolşevicilor la putere a însemnat un număr mult mai mare de morţi decît intrarea Imperiului Țarist în conflict de partea Franţei şi a Marii Britanii. Hazardul, sau elementul neprevăzut, proavocă deseori efecte contrare faţă de ceea ce încearcă să obţină, cu efoturi enorme, liderii politici sau actorii istoriei. În 1950, Mao a declanşat în China campania de distrugere a păsărilor pe motivul că se hrăneau cu o parte din recolta de cereale. Consecinţă: au proliferat insectele şi lăcustele, producţia de cereale s-a prăbuşit, iar bilanţul foametei care a urmat a fost de treizeci de milioane de morţi.

S-ar putea ca, peste cîţiva ani sau peste cîteva decenii, istoricii să rămînă stupefiaţi analizînd măsurile luate astăzi pe planetă pentru frînarea epidemiei şi să le considere „excesive”. Sau să descopere că au murit ulterior mai mulţi oameni din cauza măsurilor de stopare a virusului decît direct din cauza virusului.

Dar trebuie subliniat că, pentru moment, există ceva nobil, generos,  raţional şi moral în faptul că liderii lumii au decis să sacrifice economia, turismul şi industria de divertisment în numele sănătăţii publice. Ei au refuzat ceea ce se numeşte „selecţia naturală” sau imunizarea colectivă. În virtutea acestui mecanism, după ce 60% din populaţia unei ţări este infectată, virusul se opreşte în faţa barierei de anticorpi formate în mod natural. Pentru a evita pierderile aleatorii de vieţi omeneşti inerente acestui mecanism, umanitatea a preferat deci să intre în carantină. Astfel, pe de o parte sînt salvate vieţi omeneşti, iar pe de altă parte se cîştigă timp, timp investit în căutarea unui vaccin. Dacă am fi permis „selecţiei naturale” să-şi spună cuvîntul, am fi avut, spun epidemiologii, patruzeci de milioane de morţi în lume, dintre care patru sute de mii în Franţa.

O imensă ironie a sorţii este şi faptul că acest minuscul intrus, noul coronavirus, a făcut knockout o doctrină dominantă în virtutea căreia statul trebuie să se eclipseze cît mai mult lăsînd piaţa liberă şi sfera privată să rezolve toate problemele. În Franţa, în urmă cu un an şi ceva, militanţii anarhişti vizau nici mai mult, nici mai puţin decît un atac asupra Palatului Élysée, pentru a „dărîma” ceea ce considerau ei că este statul opresor. Or, iată că în prezent statul revine în forţă ca unică instanţă capabilă să organizeze societatea pentru a combate epidemia.

Oare să fie acesta un semnal că trebuie să ne întoarcem la nişte valori „sigure”, statul fiind una dintre ele, alta fiind recuperarea memoriei? Virusul ne-a pus faţă în faţă cu noi înşine, ne-a obligat în ultimele patru săptămîni să ne revizuim ierarhia de urgenţe şi să ne amintim că, orice am face, sîntem muritori. În acest sens, sărbătoarea pascală a Învierii este o bună ocazie de reflecţie filozofică.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.