Prezidenţiale franceze: Valérie Pécresse, „dame du faire”
O condiţie necesară (dar nu suficientă) pentru a cîştiga alegerile prezidenţiale în Franţa este aceea de a încarna ideea de ruptură cu precedentul locatar al Palatului Élysée. În 1981, socialistul François Mitterrand încarna o ruptură totală faţă de liberalul Valéry Giscard d’Estaing. În 2007, agitatul Nicolas Sarkozy încarna ruptura faţă de „leneşul” Jacques Chirac, iar în 2012, François Hollande (şi el socialist) propunea o preşedinţie normală după ce Sarkozy îi obosise pe francezi cu activismul său excesiv. În 2017, Emmanuel Macron a încarnat o ruptură generaţională cîştigînd alegerile la numai 39 de ani. Va reuşi, oare, anul acesta, o femeie să încarneze o ruptură în raport cu un anumit machism politic francez? Candidata dreptei, Valérie Pécresse, ar putea deveni prima femeie preşedinte în Franţa dacă francezii înşişi vor decide că este momentul să rupă cu o propriile lor reflexe misogine.
Nu este greu de observat că Republica franceză nu a avut niciodată în funcţia supremă o femeie. Franţa nu a „permis” încă nici unei femei să joace roluri precum cel asumat de Margaret Thatcher în Marea Britanie sau de Angela Merkel în Germania. Situaţie destul de paradoxală pentru că, în materie de emancipare, femeile franceze au dat tonul atît în Europa, cît şi în lume. Dar etajul suprem al deciziei le-a rămas închis, deşi personalităţi politice feminine puternice au existat. O singură dată, între mai 1991 şi aprilie 1992, o femeie a fost prim-ministru, este vorba de Édith Cresson. La nivel ministerial s-au afirmat însă multe femei, iar unele au lansat şi condus politici de mare „ruptură”. A fost cazul cu socialista Martine Aubry, iniţiatoarea reformei prin care săptămîna de lucru a fost redusă în Franţa de la 39 la 35 de ore. De numele doamnei Christiane Taubira se leagă două legi importante: prima oficializează căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar a doua califică drept crimă împotriva umanităţii comerţul cu sclavi aşa cum a fost practicat timp de cîteva secole de puterile occidentale, inclusiv de Franţa.
Două femei au reuşit, în două momente diferite, să ajungă în faza duelului final pentru cucerirea Palatului Élysée. Socialista Ségolène Royal s-a aflat, în 2007, faţă în faţă cu Nicolas Sarkozy, iar lidera extremei drepte, Marine Le Pen, s-a aflat faţă în faţă cu Emmanuel Macron în 2017. În alcovul secret al Puterii de la Palatul Élysée femeile însă nu au intrat pînă acum decît ca soţii, concubine sau amante. O anumită presiune feministă mă face să cred însă că francezii se întreabă serios în prezent dacă nu este cazul să i se acorde o şansă istorică unei femei.
Valérie Pécresse ar putea beneficia de această revoluţie în gîndire (dacă ea se va produce cu adevărat) întrucît dispune de mai multe atuuri. Ea este o femeie cu o importantă experienţă politică (a fost de mai multe ori ministru) şi ocupă din 2015 un post cu mari puteri decizionale, cel de preşedinte al Consiliului Regional al departamentului Île de France, deci al regiunii pariziene. Dar, mai ales, ea dispune deja de o legitimitate democratică în calitate de candidat întrucît în decembrie anul trecut a cîştigat cu un scor excepţional (61% din voturi) primarele din tabăra dreptei.
În revista L’Express, un editorialist scrie despre Valérie Pécresse că se prezintă în faţa francezilor nu atît cu imaginea unei „doamne de fier” (dame de fer – cum au fost Margaret Thatcher şi Angela Merkel), ci cu dorinţa de a fi une dame du faire (deci de acţiune – faire înseamnă a face în franceză). În interviurile sale ea se declară nu atît liberală, cît gaullistă (şi prin aceasta le spune francezilor că vrea să-i protejeze şi nu să deschidă vraişte porţile Franţei pentru o concurenţă fără limite). Despre formaţiunea lui Emmanuel Macron, En Marche, spune că este mai degrabă un club de suporteri fără ideologie definită decît un partid politic. Valérie Pécresse consideră că nu poate fi depăşit în Franţa clivajul stînga-dreapta şi îl caracterizează astfel: „Francezii care iubesc mai mult egalitatea sînt de stînga, iar francezii care iubesc mai mult libertatea sînt de dreapta”.
În programul doamnei Pécresse figurează, în orice caz, propuneri de natură să-i atragă masiv simpatia francezilor. Ea pledează pentru un stat capabil să-şi asume un rol de strateg, să protejeze, să educe şi să vindece. În cazul în care va fi aleasă preşedinte, Valérie Pécresse îşi propune o revizuire a Constituţiei pentru a putea apoi iniţia legi noi în două privinţe: imigraţia şi securitatea.
La acest ultim capitol, Valérie Pécresse îşi asumă angajamente de o mare fermitate, susceptibile să-i atragă un „vot util”, altfel spus să-i facă pe alegătorii lui Marine Le Pen să voteze de la bun început cu candidata partidului Republicanii. Un manifest de patru pagini cu principalele măsuri preconizate de Valérie Pécresse în materie de securitate este distribuit în prezent în sute de mii de exemplare pretutindeni în Franţa. Manifestul este intitulat „Să punem ordine pe străzi” şi enumeră pe prima pagină cîteva probleme grave cu care se confruntă Franţa: în fiecare zi, 750 de francezi sînt agresaţi fizic, la fiecare oră un poliţist sau un jandarm sînt răniţi în misiune, numărul judecătorilor şi al procurorilor este, în Franţa, de două ori mai mic decît în Germania, în cursul celor cinci ani de mandat exercitat de Emmanuel Macron doar 5% din infracţiunile constatate au dus şi la o condamnare.
Prin acest manifest, Valérie Pécresse pune, s-ar părea, securitatea în centrul programului ei şi promite că va înscrie în Constituţie un nou drept, cel al „securităţii pentru toţi”. O vagă săgeată otrăvită se simte în această formulă (sécurité pour tous) şi ea este trimisă în direcţia guvernării socialiste din vremea lui François Hollande cînd a fost adoptată legea căsătoriei pentru toţi (mariage pour tous).
Impunitate zero pentru delincvenţi, 3.000 de noi judecători, 2.000 de noi procurori, 3.000 de noi grefieri, 20.000 de noi locuri în închisori, un buget de cinci miliarde pentru forţele de ordine şi de nouă miliarde pentru Justiţie, expulzarea străinilor vinovaţi de acte de delincvenţă după ispăşirea pedepsei… Lista măsurilor destinate să-i protejeze pe francezi este foarte lungă în programul doamnei Pécresse şi la lectura ei parcă te ia un fior rece şi te întrebi: oare chiar atît de gravă este situaţia securitară în Franţa?
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
Foto: Valérie Pécresse (wikimedia commons)
