Anormalitatea noastră cea de toate zilele
Cum pe data de 1 Mai manifestaţiile au fost interzise în Franţa din cauza crizei sanitare, mulţi francezi au decis să manifesteze altfel, prin arborarea, la balcoane şi la ferestre, a unor pancarte cu diverse slogane, dar nu numai.
Unii au scrijelit pe respectivele pancarte din carton diverse citate, cum ar fi această frumoasă frază aparţinîndu-i proetului Jacques Prévert: „Cînd adevărul nu e liber, libertatea nu este adevărată”. Un alt francez anonim, nu voi şti niciodată din ce motive, a scris pe o altă pancartă: „Nu te pune în genunchi decît dacă vrei să culegi o floare”. Textele afişate cu ocazia zilei de 1 Mai au fost numeroase în multe oraşe ale Franţei, majoritatea avînd conotaţie anticapitalistă, sau fiind critice la adresa preşedintelui Macron, sau lăudînd personalul medical. Fraza care m-a impresionat însă cel mai mult este următoarea: Pas de retour à l’anormal. Ceea ce aş traduce prin Să nu ne întoarcem la anormalitatea de dinainte.
Sigur, cu toţii ne dorim, după această încercare fizică şi metafizcă, să revenim la normal, la viaţa noastră de dinainte de apariţia virusului COVID-19. Să nu uităm totuşi că înainte de epidemie, în lume, precum şi în România, se întîmplau atîtea lucruri anormale la care într-un fel sau altul, conştienţi sau inconştienţi, am fost complici.
Europenii descoperă acum cu stupefacţie că nu era totuşi normal să-şi transfere în China aproape toată industria de medicamente, precum şi pe cea legată de echipamentele medicale. Francezii descoperă că nu a fost totuşi normal să lanseze un proiect comun cu chinezii în materie de virusologie, să le transfere acestora un laborator sofisticat de cercetări şi să fie după aceea treptat ejectaţi din programul de cooperare.
În general, occidentalii încep să priceapă că nu a fost normal să predea cheile economiei mondiale unei puteri pentru care democraţia nu reprezintă nimic, iar drepturile omului sînt poveşti bune de adormit copiii.
Mai toată lumea înţelege că nu este normal ca economia de piaţă şi ceea ce numim în general capitalism să evolueze într-o direcţie contrară sănătăţii publice.
Personal, consider că, în România, clasa politică, de la căderea comunismului încoace, a trădat un principiu de bun-simţ, normal, şi anume acela de a acţiona în interesul românilor. Nu, nu este normal ca între trei şi patru milioane de români, dacă nu mai mulţi, să-şi părăsească ţara pentru a căuta oportunităţi în altă parte. După cum nu a fost normal ca Uniunea Europeană, în loc să echilibreze din punct de vedere economic spaţiul comunitar, să permită perenizarea unor grave inegalităţi… Şi oricît de mare ar fi respectul meu pentru ideea de muncă, în virtutea convingerii mele profunde că nici o muncă nu este ruşinoasă, nu consider normal ca românii să rămînă încă zece sau douăzeci de ani doar cei mai buni sparanghelişti ai Europei şi cei mai apreciaţi muncitori zilieri.
Perioada de carantină, în Franţa, în România şi în multe alte ţări, a fost o perioadă anormală din viaţa noastră. Am resimţit acest fapt cu toţii. Multe alte restricţii şi gesturi, în lunile şi poate în anii următori, vor rămîne, de asemenea, anormale. Poate că va trebui să trăim încă multă vreme, din cauza virusului, la distanţă unii de alţii, temîndu-ne oarecum unii de alţii, purtînd măşti sanitare şi fiind obsedaţi de regulile de igienă, renunţînd la toate acele efuziuni, spontaneităţi şi intimităţi sociale care ne confereau, de fapt, umanitate.
În Franţa, o comisie de experţi a făcut recomandări precise în vederea unei eventuale redeschideri a sălilor de spectacole. Dau cîteva exemple de sugestii. Spectatorii ar trebui să păstreze o distanţă de un metru şi cincizeci de centimetri între ei, ceea ce înseamnă că între doi spectatori ar trebui lăsate două locuri libere. Spectacolele ar trebui organizate fără pauze, intrarea în sală ar trebui făcută în funcţie de rînduri (întîi rîndul unu, apoi rîndul doi etc.), vestiarele ar trebui suprimate, ca şi tradiţionalele bufete… În cazul concertelor, suflătorii din orchestră ar trebui izolaţi de restul instrumentiştilor pentru că produc mai multă salivă şi deci mai multe particule potenţial periculoase…
Pe unele paliere ale vieţii noastre ne aşteaptă multe situaţii anormale, cel puţin pentru noi, cei care am fost educaţi şi formaţi în spiritul unei anumite normalităţi. S-ar părea că unele cabinete de arhitectură propun deja soluţii pentru lumea anormală de mîine. De exemplu, clădiri dotate cu holuri în care cei care intră să nu se poată întîlni cu cei care ies, lifturi cu nişe individuale, o nouă organizare a birourilor (adio open space!) în care fiecare salariat să lucreze într-un fel de cuşcă de sticlă…
Poate că toate aceste viziuni de viitor anormal vor fi date uitării peste şase luni sau un an. Şi ce bine ar fi să fie aşa! N-ar trebui să acceptăm însă revenirea la anormalităţile de dinainte de COVID-19, atît de dramatic revelate de această tragică experienţă colectivă a umanităţii.
O criză precum cea provocată de pandemia de coronavirus, cu toate consecinţele sale sociale, economice şi psihologice, nu poate avea doar o singură cauză. Un astfel de dezastru este alimentat de o mie de cauze în acelaşi timp, altfel spus de un lung lanţ de anormalităţi acceptate tacit, individual şi colectiv. Poate că ar fi interesant, vital chiar, sănătos pentru minte, ca fiecare om afectat de această pandemie să se întrebe: oare eu la ce anormalităţi am închis ochii şi care dintre ele aş dori să nu se mai reproducă?
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
