Fotoliul şi canapeaua sau cum funcţionează diplomaţia europeană

Japonezii se salută în mod tradiţional înclinîndu-se unul în faţa celuilalt. Înclinarea este însă foarte bine codată, iar la o privire foarte atentă se simte ierarhia: cine se află cu o treaptă mai jos, din diferite motive ţinînd de vîrstă sau de condiţie profesională şi socială, se înclină cu cîţiva milimetri mai mult.

În diplomaţie, fiecare astfel de milimetru contează, ca şi respectarea unor reguli protocolare, cu atît mai mult cu cît fiecare gest al liderilor politici este astăzi filmat din zeci de unghiuri şi difuzat de numeroase medii de informare. Uniunea Europeană a înregistrat la începutul acestui an două astfel de eşecuri mediatice. Unul, în februarie, cînd responsabilul cu diplomaţia Josep Borrell nu şi-a pregătit bine vizita efectuată la Moscova, şi al doilea în aprilie, cînd preşedinta Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, a fost victima unei „afront protocolar” la Ankara. Ciudat cum două puteri care ar jubila în cazul unei destrămări a Uniunii Europene îi pun în situaţii „delicate” pe înalţii responsabili de la Bruxelles.

Pe data de 5 februarie, Josep Borrell dădea o conferinţă de presă la Moscova împreună cu omologul său Serghei Lavrov fără să ştie că, exact în acea zi, trei diplomaţi europeni, un german, un suedez şi un polonez, erau expulzaţi din Rusia. Ulterior s-a spus că Josep Borrell ar fi fost umilit de ruşi, inclusiv prin faptul că unii jurnalişti din sală i-au pus întrebări destinate să devieze dialogul de la problemele grave ale momentului, printre ele arestarea lui Navalnîi. Revenit la Bruxelles, Josep Borrell s-a declarat nu atît umilit, cît „agresat”.

La Ankara, pe 8 aprilie, Ursula Von der Leyen a descoperit cu stupoare că serviciul de protocol pregătise doar două fotolii pentru executivul european, şi nu trei. Aşa că presa internaţională a difuzat imaginea a doi bărbaţi, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan şi preşedintele Consiliului European Charles Michel, aşezaţi unul lîngă altul pe fotolii, în timp ce doamnei von der Leyen i s-a oferit o canapea. O parte a presei europene s-a scandalizat, diverşi lideri europeni au protestat. Din păcate, aceste două lecţii ar trebui asumate altfel: Uniunea Europeană are liderii pe care îi merită.

Nu sînt singurul pro-european convins dezamăgit de mecanismul de desemnare a liderilor de la Bruxelles, a celor avînd de fapt misiunea de a reprezenta Uniunea Europeană, de a fi purtătorii de cuvînt ai unui proiect unic în istoria omenirii. Din numeroase motive, din 1995 încoace Uniunea Europeană, în loc să-şi plaseze la Bruxelles nişte personalităţi foarte puternice, face tot posibilul ca respectivii responsabili să nu-i eclipseze pe liderii de la Paris, de la Berlin sau de la Londra. Între 1985 şi 1995, de exemplu, nici unui şef de stat nu i-ar fi trecut prin minte, într-un context protocolar, să-l plaseze pe o canapea pe Jacques Delors. Francezul Jacques Delors a fost, în acei ani, în mod unanim apreciat pentru calităţile sale, forţa sa, tactul său, autoritatea sa naturală. Şi chiar dacă era doar preşedinte al Comisiei Europene, i se rezerva o primire de şef de stat.

Din 1995 încoace, însă, s-a produs în sînul Uniunii o defecţiune meschină. Desemnarea principalilor responsabili de la Bruxelles, cei urmînd să încarneze imaginea umană a Uniunii Europene, se face în urma unor tîrguieli de culise. Cum Londra a ieşit acum din joc, tîrguielile se fac mai ales între Berlin şi Paris. Iar persoana „ideală” trebuie să fie, pe cît posibil, mai „ştearsă” decît preşedintele francez şi decît cancelarul german. Îmi amintesc de ceea ce îmi mărturisea cîndva un critic despre un director de teatru care era şi regizor: „Are grijă să nu invite niciodată un regizor mai bun ca el să monteze spectacole în teatrul său”. Nu trebuie să ne mire deci dacă responsabilii europeni sînt „agresaţi” mediatic sau la nivel de protocol. De la Jacques Delors încoace, nici unul nu a fost o personalitate puternică, un talent excepţional. Mai toţi au avut profilul unor tehnicieni sau chiar al unor birocraţi.

Cînd Jean-Claude Juncker a fost desemnat în 2014 în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, presa britanică a fost stupefiată şi l-a considerat drept un „pericol” pentru Europa. Juncker n-a fost însă în nici un caz un „pericol” pentru ţara sa de origine, micul ducat de Luxemburg, căruia, dacă e să ne luăm după diverşi observatori avizaţi, i-a conservat statutul de paradis fiscal. Între 2004 şi 2014, portughezul José Manuel Barroso a avut o imagine ceva mai bună, încerca în orice caz să arate că lucrează cu pasiune pentru proiectul european. Cînd, la încheierea mandatului său, a fost cooptat de banca Goldman Sachs, unii s-au panicat la Bruxelles şi au cerut chiar examinarea parcursului său de către un comitet etic, atît de brutal a fost virajul său „profesional”.

La începutul lunii aprilie, revista britanică The Economist analiza operaţiunea de vaccinare a populaţiei în cadrul Uniunii Europene şi îşi punea următoarea întrebare pe prima pagină: What has gone wrong? Iar una dintre concluzii era că doamna Ursula von der Leyen a administrat atît de prost aprovizionarea cu vaccinuri a Uniunii Europene încît, dacă ar fi fost prim-ministru, la ora aceasta ar fi trebuit să demisioneze.

Revenind la cele două momente penibile în care s-au aflat responsabilii europeni în februarie şi aprilie: din ce spune presa franceză rezultă că doamna Ursula von der Leyen s-a supărat mai mult pe Charles Michel decît pe Recep Tayyip Erdogan în urma incidentului de Ankara. Ceea ce înseamnă că unele eşecuri externe îşi au rădăcinile în labirintul de contradicţii şi disensiuni interne. Ce uluitor gest ar fi fost acela dacă Charles Michel i-ar fi cedat fotoliul doamnei von der Leyen şi dacă s-ar fi aşezat el pe canapea! Sigur ar fi intrat în felul acesta în istorie.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.