Povestea regelui care voia şi el o colonie…

În urmă cu 90 de ani, mai precis în a doua jumătate a anului 1931, marele eveniment „cultural” la Paris era o mare expoziţie colonială. Ocolul lumii într-o singură zi – aşa suna sloganul expoziţiei, un titlu ales cu abilitate de organizatori, aluzie la romanul lui Jules Verne Ocolul pămîntului în 80 de zile, dar sugerînd în acelaşi timp şi grandoarea imperiului francez. Expoziţia a rămas deschisă timp de şase luni şi a atras, într-un context de efervescenţă festivă, opt milioane de vizitatori. Puţină lume a acordat atunci atenţie unui manifest al suprarealiştilor francezi (avîndu-l ca lider pe André Breton) intitulat Nu mergeţi să vedeţi expoziţia colonială! În discursul de inaugurare, ministrul de atunci al coloniilor pronunţa următoarea frază: „Colonizarea este cea mai mare faptă istorică.

În prezent asistăm pe mai toate meridianele, şi mai ales în Occident, la un veritabil proces al colonialismului şi al sclaviei. Dinspre universităţile americane vine un fel de tsunami ideologic impunînd chiar decolonizarea gîndirii. Multe ţări ale Europei de Vest nu au aşteptat însă acest impuls venind dinspre America pentru a-şi face mea culpa în diferite forme. În urmă cu 20 de ani, Franţa a adoptat o lege desemnînd sclavia şi comerţul cu sclavi drept crime împotriva umanităţii. Din 2006 încoace, data de 10 mai este, în Franţa, Zi naţională a memoriei legată de sclavie şi de abolirea sa. În ultimele două decenii, cercetătorii au scos la lumină fapte, detalii, declaraţii şi aspecte ale sclaviei cu totul stupefiante. S-ar spune că timp de ani şi ani de zile aceste informaţii teribile au fost ţinute ascunse, ca atunci cînd preferi să ascunzi gunoiul sub preş. Nimic nu le mai poate însă împiedica acum să iasă la suprafaţă. La sfîrşitul lunii mai, de exemplu, Germania a recunoscut pentru prima dată în mod oficial că a comis un genocid în Namibia, colonie germană între 1884 şi 1915. Între 1904 şi 1908, în contextul unor revolte locale, forţele coloniale germane au ucis, cu un scop explicit de exterminare, în jur de 60.000 de membri ai etniei Hereros şi în jur de 10.000 de membri ai etniei Namas. Pînă acum, manualele de istorie afirmau că primul genicid al secolului XX a fost cel comis de turci împotriva armenilor în cursul primului război mondial. Iată însă că acest capitol legat de genocide trebuie rescris.

Recunoaşterea crimelor coloniale are două aspecte, unul moral şi altul economic. Germania şi-a cerut în mod oficial iertare pentru crimele comise în Namibia, dar anunţă şi compensaţii financiare de peste un miliard de euro, suma urmînd să fie eşalonată pe 30 de ani sub formă de programe de dezvoltare. În Statele Unite, anul trecut, democraţii au introdus în programul lor ideea că recunoaşterea atrocităţilor comise de albi împotriva africanilor aduşi ca sclavi pe pămînt american ar trebui completată cu compensaţii financiare. Este normal, au afirmat unii lideri democraţi, ca urmaşii acelor oameni dezrădăcinaţi şi aduşi în condiţii bestiale în America, unde au fost exploataţi tot în condiţii bestiale, să primească în prezent nişte compensaţii. Unele organizaţii care militează pentru adoptarea acestui tip de mecanism se inspiră din compensaţiile acordate de Germania în urma Holocaustului. 

Tema decolonizării spiritelor a pătruns şi în literatură şi este tot mai des prezentă pe scenele teatrelor. În Franţa, la Limoges, oraşul care găzduieşte Festivalul internaţional al francofoniilor, a fost creată anul trecut o piesă intitulată Congo Jazz band semnată de dramaturgul francofon de origine algeriană Mohamed Kacimi. Titlul piesei are ceva derutant, trimite la o comedie muzicală. Ceea ce povesteşte însă Mohamed Kacimi, şi anume cum şi-a construit regele belgian Leopold al II-lea o colonie personală în Africa, este cu totul cutremurător. Timp de doi ani, Mohamed Kacimi, autor foarte apreciat în Franţa şi în lumea francofonă, a cercetat diverse arhive şi a citit cărţi despre colonizarea Africii pentru a-şi acumula materia narativă. Iar faptele revelate de el sînt efectiv bulversante. Leopold al II-lea a angajat un explorator american lipsit de scrupule, un anume Henry Morton Stanley, iar acesta din urmă i-a decupat regelui în regiunea numită astăzi Congo o proprietate personală cu o suprafaţă de şaizeci de ori mai mare decît Belgia şi de cinci ori mai mare decît Franţa. Triburile locale au fost forţate cu ajutorul mitralierelor să semneze contracte din care evident că nu înţelegeau nimic, dar prin care se obligau să lucreze pentru rege. Celelalte puteri vest-europene dispuneau deja de colonii, aşa că în 1885 au primit Belgia cu braţele deschise în clubul lor, oficializînd cuceririle lui Leopold al II-lea. Statele Unite au recunoscut primele colonia personală a regelui belgian dintr-un motiv halucinant: în urma războiului de secesiune, americanii au vrut să se debaraseze de urmaşii negrilor aduşi ca sclavi, iar regele belgian s-a oferit să-i preia în Congo. Leopold al II-lea nu a pus niciodată piciorul în Congo, s-a mulţumit doar cu colectarea abundentelor sale resurse. Congo a fost proprietatea personală a lui Leopold între 1885 şi 1908, şi în tot acest timp trupele sale au reuşit să epuizeze prin muncă forţată milioane de africani. Unii istorici consideră că în jur de zece milioane au murit în această perioadă.

Cînd „lumea civilizată” a inventat pneurile, cauciucul a devenit o materie primă foarte preţioasă. Leopold a dat ordin ca fiecare african de pe „proprietatea” sa să-i furnizeze lunar cîte zece kilograme de cauciuc. Cine nu reuşea să se achite de această normă primea o pedeapsă barbară: i se tăia mîna dreaptă de la încheietură. Familiile celor trimişi să colecteze cauciucul erau ţinute ca ostatici, iar dacă „lucrătorul” nu se întorcea, pedeapsa se abătea peste femei şi copii. Povestea macabră a mîinilor tăiate (şi afumate pentru a fi conservate ca dovadă că pedeapsa a fost executată) a ajuns treptat şi la urechile indignate ale europenilor şi ale americanilor, iar în 1908 Leopold al II-lea s-a văzut obligat să-şi cedeze „proprietatea” statului belgian. Ceea ce nu a ameliorat însă condiţiile de viaţă ale populaţiei locale. Leopold al II-lea, în piesa lui Mohamed Kacimi, apare ca un fel de Ubu rege, cu diferenţa că de data aceasta nu avem un personaj fictiv, ca la Alfred Jarry, ci unul real. Autorul piesei s-a bazat în mare parte pe o carte apărută în 1998, semnată de un american, Adam Hochschild, intitulată Fantomele regelui Leopold, un holocaust uitat, precum şi pe o vastă lucrare intitulată Congo, o istorie, scrisă de olandezul David Van Reybrouk şi publicată în 2010.

Informaţiile despre epoca numită colonială ies la suprafaţă ca nişte ape tulburi, toxice, murdare, pline de sînge şi de cadavre în putrefacţie. Este ca şi cum memoria planetei s-ar revolta şi ar ejecta progresiv imagini şi fapte pe care mulţi le-ar fi dorit uitate. Pretenţia Occidentului că ar fi făcut „operă de civilizare” a lumii, pusă în balanţă cu suferinţele şi costul uman al acţiunii sale, se erodează cu fiecare nou studiu apărut pe tema colonialismului. Statuile lui Leopold al II-lea sînt astăzi vandalizate în Belgia şi chiar retrase de pe soclurile pe care au stat timp de multe decenii. Termenul de scadenţă istorică mi se pare potrivit pentru acest tip de demers, şi mai am impresia că niciodată revelaţiile legate de trecut nu au perturbat mai mult prezentul umanităţii, ceea ce fără îndoială îi modelează şi viitorul.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.