Ficţiuni politice de vară (1): Ultimul arbore din România

Tăierea ultimei parcele de pădure primară din România trecu aproape neobservată în vara anului 2043. Întreaga presă a vechiului continent fu preocupată de lucruri infinit mai urgente, în special de noua Federaţie a prosperităţii creată de Germania, Polonia, Rusia şi Ucraina pe ruinele prăbuşirii Uniunii Europene.

Totuşi, cotidianul francez Le Figaro publică un articol intitulat „Românii şi-au tăiat şi ultimul arbore…” Nimeni, însă, în Franţa, nu mai acorda atenţie evenimentelor din ţările Europei de Răsărit. De zece ani, francezii erau preocupaţi exclusiv de consecinţele Frexit-ului şi de proiectul constituirii unei Uniuni a ţărilor din sud în jurul unei Franţe devenite suverană şi independentă. Cine să acorde deci atenţie unei astfel de ştiri, legată de despădurirea totală a României, cînd francezii tocmai se obişnuiau să folosească din nou francul, italienii lira, germanii marca şi spaniolii peseta?

Săptămînalul Le Courrier International publică totuşi un dosar despre consecinţele pe care deșertificarea Carpaţilor, în România şi Ucraina, le-ar putea avea asupra încălzirii atmosferei pe continentul european. Dar nici acest dosar nu avu nici un ecou asupra opiniei publice europene, preocupată mai ales de faptul că ultimul vaccin creat împotriva COVID-29 se dovedise şi el a fi un eşec, la fel ca şi toate celelalte din 2021 încoace.

Între grijile legate de mutaţiile pe care le înregistra de 23 de ani coronavirusul, reorganizarea geopolitică a Europei, retragerea ultimului soldat american de pe continentul european, desfiinţarea Alianţei Atlantice şi semnarea unui acord securitar cu Rusia şi cu China, abia dacă un european dintr-un milion dădu atenţie acestui fapt divers: că România nu mai avea păduri.

Cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung semnală totuşi că distrugerea completă a pădurilor din România avusese ca efect mărirea exponenţială a numărului de zilieri români în serele şi în exploatările agricole din Germania, Spania, Italia şi Portugalia. Cu un accent autocritic, autorul articolului aminti şi faptul că de mai bine de o jumătate de secol, în fiecare vară şi în fiecare toamnă, presa germană lăuda remarcabilele calităţi de culegători de sparanghel ale românilor. Absolut toţi producătorii germani de căpşuni, de sparanghel şi de roşii erau de acord: nici ucrainenii, nici belaruşii, nici srilankezii, nici marocanii nu lucrau atît de bine ca românii.

Şi presa italiană, şi presa spaniolă, şi presa portugheză avură, în acea vară a anului 2043, cuvinte de laudă pentru mîna de lucru necalificată a românilor, indispensabilă în Europa  pentru recoltarea fructelor şi a legumelor, iar tăierea ultimului brad din România fu considerată o non-ştire.

Doar cotidianul britanic The Independent se întrebă în paginile sale cum de fusese posibil ca românii să-şi taie şi ultimul arbore în condiţiile în care, începînd din 2024 şi pînă în acel an fatidic 2043, se aflaseră la putere, în mod alternativ, la Bucureşti, două partide cu program ecologic: Partidul Social-Democrat Arborele Vieţii şi Partidul Liberal-Ortodox al Pădurarilor.  

Postul de Radio Europa Liberă dedică o emisiune evenimentului, punînd accentul pe similitudinea dintre ceea ce se întîmplase cu multe secole în urmă pe Insula Paştelui şi ceea ce i se întîmplase, de la căderea comunismului încoace, României. Toţi experţii sînt de acord că prăbuşirea civilizaţiei de pe Insula Paştelui, care a lăsat nişte uluitori coloşi din piatră cu privirile aţintite spre ocean, s-a datorat faptului că locuitorii insulei au utilizat arbori pentru deplasarea statuilor. Într-un mod inexplicabil, ei au continuat să ridice statui pînă cînd toate pădurile de pe insulă au fost decimate şi distruse, moment cînd s-a oprit şi civilizaţia lor, prin anul 1500. Un specialist arăta în respectiva emisiune că România a păţit la fel, că tăierea ultimei parcele de pădure a însemnat ieşirea românilor din istorie, doar că ei nu au lăsat în urma lor statui comparabile cu cele de pe Insula Paştelui.

Tăierea ultimului arbore din România fu eclipsată, ca ştire, şi de temperaturile extrem de ridicate înregistrate în acel an în Europa, precum şi de creşterea fără precedent a nivelului mării. Dispariţia, sub ape, a sute de mii de kilometri de plaje, precum şi ruperea digurilor din Olanda fu efectiv evenimentul mediatic al anului. Doar televiziunea rusă reuşi să trimită în România o echipă de reporteri care asistă la doborîrea ultimului copac şi reuşi să filmeze evenimentul. În comentariile sale, realizatoarea reportajului, o tînără semnînd cu iniţialele L.S., avertiză că legea tăcerii (omertà) şi cea a profitului imediat au fost aliajul aflat la originea exploatării pînă la epuizare a pădurilor româneşti. De la cetăţenii de rînd pînă la pădurari, de la oamenii politici locali pînă la preşedinte, de la preoţi pînă la jurnalişti, toţi s-au temut să denunţe pe faţă o atrocitate ecologică, spunea L.S., care a avut efecte şi asupra încălzirii generale a atmosferei. Tot ea a citat, în reportajul ei, date furnizate de organizaţia neguvernamentală britanică Global Witness legate de crimele perpetrate în România împotriva celor care denunţau distrugerea pădurilor. Dacă, în anul 2020, Global Witness semnala comiterea în România a două crime de acest tip, în 2042 numărul acestor „execuţii” ordonate de diverse grupuri politico-mafiote împotriva apărătorilor pădurii se multiplicase cu o sută.

Un sigur scriitor român evocă tăierea ultimului arbore într-un poem publicat într-o revistă locală din nordul ţării. Ameninţat că i se va rupe mîna întrucît îndrăznise să atace un subiect tabu, tînărul scriitor inconştient s-a speriat şi a fugit în Germania. Într-un interviu acordat ulterior Europei Libere, el s-a declarat „şocat, dar încrezător” în viitorul său. Citez din declaraţiile sale făcute sub protecția anonimatului: „Pentru moment am din ce trăi, mă întreţin culegînd sparanghel, dar urmez şi cursuri intensive de germană şi în curînd sper să pot scrie poeme în limba lui Goethe”.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.