Rusia noastră cea de toate zilele…

Ciudată mai este iluzia francezilor că ar putea avea o influenţă asupra Rusiei! Sînt mulţi ani de cînd urmăresc cu un enorm interes această saga diplomatică, dar şi culturală. Hélène Carrère d’Encausse, secretara perpetuă a Academiei Franceze şi specialistă în istoria Rusiei, afirmă că dintotdeauna „cuplul franco-rus a fost unul pasional”. Multe evenimente istorice pot oferi argumente în sprijinul acestei teze, de exemplu faptul că ruşii nu s-au supărat în mod iremediabil pe francezi după ce Napoleon i-a invadat în 1812 şi le-a incendiat capitala. Dimpotrivă, Franţa le-a oferit atunci o ocazie nesperată ofiţerilor ruşi de a-şi lua revanşa în felul lor, strălucind în saloanele pariziene, iar armatei ruse, care a campat alături de Paris, de a demonstra că era mai „civilizată” decît cea franceză…

În ultimii douăzeci de ani, relaţiile lui Vladimir Putin cu preşedinţii francezi au avut uneori un caracter „pasional”. Din anul 2000, cînd a fost ales preşedinte al Federaţiei Ruse, Putin a avut ocazia să-i cunoască destul de bine pe Jacques Chirac, pe Nicolas Sarkozy, pe François Hollande şi pe Emmanuel Macron. Relaţiile cele mai bune au fost cele întreţinute de Putin cu Chirac. Ei ar fi ajuns chiar la o anumită relaţie de prietenie, de încredere reciprocă, spun cei care au avut acces în culisele respectivelor întîlniri şi discuţii. În 2003, de exemplu, Putin a apreciat enorm faptul că Franţa nu a fost de acord cu intervenţia militară americană în Irak.

Cu Nicolas Sarkozy „relaţia pasională” a fost mai grea la început, Sarkozy s-ar părea că s-a arătat în primul dialog cu Putin cam prea impetuos, iar Putin n-ar fi ezitat să-l ameninţe pur şi simplu. Din punctul de vedere al lui Putin, preşedintele Sarkozy era „omul americanilor” întrucît a decis revenirea Franţei în Alianţa Atlantică. Şi totuşi, ulterior, s-a produs un mic miracol, cei doi oameni au început să se aprecieze, Nicolas Sarkozy a acceptat chiar ca Franţa să construiască două nave de război de tip Mistral pentru ruşi. Iar în 2008, în plină criză între Rusia şi Georgia, Sarkozy a reuşit (cel puţin aceasta este versiunea franceză) să-l calmeze pe Putin.

Lucrurile au început să ia o turnură mai dramatică în anii cînd François Hollande a fost preşedinte. Şi probabil că între Hollande şi Putin nu a circulat niciodată nici un curent pozitiv. François Hollande l-a iritat profund pe Putin oprind livrarea navelor Mistral către Rusia, dat fiind conflictul din Ucraina şi anexarea Crimeii. Nu este însă greu de observat că atîta vreme cît Rusia a fost într-o perioadă de „convalescenţă” economică şi militară, după perioada Elţîn, francezii s-au înţeles mai bine cu Putin. Iar după ce Putin i-a redat Rusiei statutul de mare putere în tradiţia imperială, raporturile cu Parisul s-au fragilizat.

Emmanuel Macron a avut şi el ambiţia de a arăta că poate fi un interlocutor privilegiat al preşedintelui rus. În mod simbolic, la începutul mandatului său, i-a oferit lui Putin onoarea de a fi primul şef de stat străin primit la castelul de la Versailles, cu mare pompă. Contextul internaţional, mai ales de la izbucnirea războiului din Siria în 2011, a devenit însă atît de complicat încît eforturile lui Macron de a crea noi punţi între europeni şi ruşi au avut efectul valurilor care se sparg de ţărm. Şi Putin s-a schimbat între timp, devenind un veritabil ţar, şi Uniunea Europeană a pierdut din prestigiu şi forţă în urma Brexit-ului. Iar războiul rece dintre China şi Statele Unite, despre care mulţi specialişti cred că va marca următoarele decenii, plasează Rusia într-o poziţie favorabilă, de potenţial aliat pentru fiecare tabără.

Cum de la începutul anului, situaţia s-a tensionat din nou în estul Ucrainei, iar noul preşedinte american Joe Biden pare să fi adoptat o linie dură faţă de Putin, presa franceză relansează ideea că Macron ar putea avea un rol de jucat, că ar putea media reluarea dialogului dintre occidentali şi ruşi. Sleepy Joe, cum îi spuneau republicanii lui Joe Biden întrucît la ora campaniei electorale părea cam adormit, a devenit, scrie presa anglo-saxonă, un fel de Sniper Joe. Pe Xi Jinping l-a catalogat ca fiind un om total insolubil în ideea de democraţie, iar în Putin vede un „ucigaş”.

Cuvintele nu au însă chiar o mare importanţă în războaiele diplomatice şi deseori liderii internaţionali îşi dau mîna după ce se împroaşcă reciproc cu noroi. Important, acum, ar fi ca toată lumea să se înţeleagă fără ca Ucraina să devină un spaţiu de înfruntare între Statele Unite şi Rusia.

Rusia şi China îl „testează” în prezent pe Biden în Ucraina şi respectiv în Taiwan, spun experţii în geopolitică. Credibilitatea noii politici a Washington-ului, care doreşte să federeze democraţiile de pe planetă şi să pună mai mult accent pe drepturile omului, depinde de capacitatea americanilor de a-i ajuta pe ucraineni şi de a proteja independenţa Taiwanului – iată o idee tot mai des exprimată în presa franceză. Pentru a-i „testa” pe americani, Putin a decis să programeze manevre militare în apropierea frontierei cu Ucraina, ca o demonstraţie de forţă, iar Xi Jinping trimite, tot în acest spirit, avioane militare să survoleze insula rebelă.

Iată, într-o singură frază, strategia preşedintelui francez Emmanuel Macron faţă de Rusia: „Dacă menţinem în permanenţă dialogul, putem obţine unele rezultate, sau cel puţin putem evita divergenţele serioase. Ceea ce va necesita ani de zile, poate decenii întregi, dar trebuie să o facem în numele păcii şi al stabilităţii în Europa”. Această logică ascunde multă înţelepciune. Ruşii au de partea lor spaţiul, dar şi timpul. Ei nu se grăbesc, Putin poate aştepta ca în toate ţările occidentale cu care are litigii să vină noi preşedinţi sau şefi de guvern pentru a găsi acorduri mai favorabile intereselor Rusiei. În Europa, el o apreciază doar pe Angela Merkel întrucît se menţine la putere din 2005. Iar pe Macron îl va aprecia doar dacă mai cîştigă o dată prezidenţialele, în mai anul viitor.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.