O lume siderată: portret în mişcare
Filozoful francez Frédéric Worms recurge la un concept clar şi nesofisticat, cel de sideraţie, pentru a analiza ceea ce ni se întîmplă tuturor în prezent. Deseori, spune el, în faţa unui eveniment imprevizibil, care ne agresează, care ne poate chiar distruge, într-o primă fază, înainte de a ne opune lui, rămînem sideraţi. Pe româneşte am putea spune că rămînem muţi de uimire. Personal, mă recunosc perfect în conceptul şi în demonstraţia lui Frédéric Worms, autor, printre altele, al unei cărţi intitulată Maladiile cronice ale democraţiei.
La sfîrşitul lunii august am asistat, într-un oraş din estul Franţei, la lectura unei piese de teatru, în curtea unui liceu. Cum mi-am ocupat locul printre ultimii, am avut ocazia să surprind timp de cîteva secunde un „spectacol” care m-a siderat. Mai precis, i-am văzut, din poziţia actorilor, pe cei două sute de spectactori aşezaţi unii lîngă alţii, „ca pe vremuri”, dar cu măştile sanitare pe faţă. Imaginea m-a tulburat profund, am avut chiar o senzaţie de panică, am avut în mod clar sentimentul că asist la prăbuşirea unei civilizaţii. Ceva ce pînă nu demult mi se păruse normal, etern, indestructibil se modifica chiar în faţa mea, lua o turnură plină de incertitudini.
Cam aşa explică şi Frédéric Worms conceptul de sideraţie: „Cînd un eveniment ne siderează, el ne perturbă sau chiar ne distruge sistemul de apărare, tot ce am construit pînă atunci pentru a ne proteja nu mai are nici un sens”.
Cartea lui Frédéric Worms, anunţată pentru jumătatea lunii septembrie la Editura Desclée de Brouwer, conţine de fapt articole publicate de autor în cotidianul Libération între 2015 şi 2020 şi care sînt tot atîtea exemple de sideraţie. Pentru că, explică filozoful francez în interviurile sale, evenimentele de natură să ne sidereze pot fi foarte diferite. În 2015, de exemplu, întreaga planetă a fost siderată de carnajul comis la Paris de doi islamişti radicali în redacţia revistei umoristice Charlie Hebdo. Decizia britanicilor, prin votul lor din 2016, de a ieşi din Uniunea Europeană a provocat şi el o stare de sideraţie, în special în Europa. În cu totul alt sens, incendiul de la Catedrala Notre-Dame de la Paris, din aprilie 2019,a fost şi el siderant. Iar epidemia de coronavirus continuă să ne sidereze întrucît nu ştim prea bine cînd şi cum vom scăpa de acest nou virus sau dacă vom scăpa vreodată.
Numărul de ştiri siderante, altfel spus stupefiante, de natură să ne lase dezarmaţi, crește exponenţial în ultimul timp. La Paris, masca sanitară a devenit obligatorie peste tot în spaţiile publice, pe străzi, în parcuri, în birouri, ceea ce a produs un oarecare şoc… La fel şi faptul că, în toată Franţa, 866.500 de profesori şi peste 12 milioane de elevi îşi vor începe anul şcolar purtînd mască sanitară. Ceea ce se întîmplă pe mapamond în materie de învăţămînt s-ar putea să aibă însă consecinţe şi mai siderante în anii următori. Ministrul francez de resort, Jean-Michel Blanquer, se referă la aceste efecte nefaste folosind expresia „catastrofă educaţională mondială”.
Pentru prima dată în istoria umanităţii, milioane de profesori vor trebui, în faţa elevilor, să-şi reducă drastic expresia feţei. Din punctul meu de vedere, cînd te adresezi cuiva cu faţa acoperită pînă sub ochi, imensul evantai de expresii (reprezentînd tot atîtea mesaje emoţionale) este amputat cu 90%. Gura funcţionează în tandem cu ochii şi cu alţi muşchi ai feţei atunci cînd aprobi, dezaprobi, te miri, zîmbeşti, ironizezi, avertizezi, nuanţezi un cuvînt, lauzi, admiri… Dezbaterea legată de limitele educaţiei atunci cînd masca devine obligatorie sau atunci cînd predarea se face prin ecrane interpuse este abia la început. Semnalele de alarmă în legătură cu această schimbare de paradigmă educaţională sînt numeroase, iar una dintre ele se referă la riscul unei şi mai mari adînciri a inegalităţilor. Poate că ţările dispunînd de mijloace tehnice masive şi de personal specializat vor reuşi să menţină un nivel de educaţie constant. Altele se adaptează cum pot. Revista Courrier International evocă, de exemplu, situaţia din Mexic, unde accesul la Internet este limitat, dar unde autorităţile au decis să difuzeze cursuri prin intermediul televiziunii naţionale.
Cea mai mare angoasă însă, în aceste vremuri de coronavirus, rămîne cea a părinţilor care nu vor fi niciodată siguri, seara cînd li se întorc copiii de la şcoală, dacă aceştia au fost sau nu contaminaţi. Incertitudinile legate de acest virus sînt, deci, siderante. Unii comentatori pretind chiar că ne aflăm în plin viraj civilizaţional, că întreaga noastră lume se va modifica în profunzime din cauza acestei epidemii. Iar semnele în acest sens se acumulează, trebuie doar să le identificăm şi să ne proiectăm în viitor în funcţie de ele. În Statele Unite, epidemia a dus la pierderea a 40 de milioane de locuri de muncă. În ţări europene precum Franţa sau Germania sînt publicate cifre alarmante privind o recesiune fără precedent de la al doilea război mondial încoace. Preşedintele chinez Xi Jinping îi îndeamnă pe compatrioţii săi să mănînce cu mai multă moderaţie şi să nu facă risipă alimentară. Telemunca a devenut o practică economică salvatoare, dar în paralel apar nelinişti legate de consecinţele ei psihologice nefaste. Oare vom construi o lume cu posibilităţi de socializare din ce în ce mai reduse, în care copiii noştri vor munci de acasă, fiecare ascuns în alveola sa unde oricum va fi controlat în fiecare secundă de patronul său?
Pe fondul acestor perspective, manifestaţiile împotriva măştii sanitare, cum au fost cele, foarte violente, de la Berlin, nu fac decît să amplifice sideraţia. Pentru moment, masca este (ca şi democraţia, pentru a-l parafraza pe Winston Churchill) cel mai prost răspuns social, cu menţiunea că altul mai bun nu avem deocamdată.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
