Ficţiuni politice de vară (4): COVID, sau cînd omul devine un mutant

Organizaţia Mondială a Sănătăţii îşi dădu avizul definitiv în 2040: omul a devenit un mutant. Epidemia de coronavirus izbucnită în 2020 nu fusese decît prima fază a unei mutaţii ireversibile a codului genetic uman. Timp de 20 de ani, umanitatea refuză să accepte acest adevăr, şi anume că în viitor fiinţele umane vor trebui să evite orice contact fizic pentru a supravieţui. Nici un vaccin şi nici un tratament nu schimbă însă evoluţia genomului uman spre ceea ce în 2040 deveni o evidenţă: lunga perioadă din istoria omului construită pe intimitate, relaţii tactile şi tandreţe luase sfîrşit.

Odată cu raportul privind transformarea omului într-o fiinţă căreia contactul cu semenii săi îi poate fi fatal, Organizaţia Mondială a Sănătăţii se autodizolvă. Dispărură, întrucît deveniseră inutile, şi alte structuri inventate de om cu scopul de a-şi organiza cît de cît viaţa în comun. Organizaţia Naţiunilor Unite ţinu o ultimă adunare generală în martie 2041. Într-un stil amintind de o anumită epocă din istoria umanităţii numită comunistă, responsabilii ONU îşi făcură autocritica: „Recunoaştem că nu am fost capabili să frînăm excesele societăţii de consum care ne-au transformat pe toţi în mutanţi, ne asumăm această responsabilitate şi ne retragem în neant”. În acel an, şi apoi în anii următori, nu mai fură atribuite nici premiile Nobel pentru chimie, fizică, medicină, pace şi literatură. La ce bun să mai celebrezi talente cînd nici unul dintre ele nu fusese capabil să evite transformarea omului în neom?

Termenul neom fu propus de filozoful Michel Onfray, în 2059 (cînd împlinea o sută de ani şi îi apărea a mia carte) pentru descrierea noii ipostaze existenţiale a aşa-numitelor foste fiinţe înzestrate cu raţiune. Din punctul său de vedere, atunci cînd un om nu mai poate atinge un alt om, el devine contrariul a ceea ce fusese, mai ales dacă orice relaţie fizică, inclusiv prin priviri, poate provoca instantaneu moartea. Avantajul termenului de neom, mai explica renumitul declinolog, este totuşi acela de a perpetua, prin chiar negaţia conţinută în el, memoria a ceea ce fuseseră locuitorii Terrei înainte de epidemie.

Mutanţii deceniilor post-COVID îşi mai aminteau cu nostalgie cum, în 2021 şi 2022, speraseră să învingă virusul cu ajutorul unor măşti sanitare purtate peste tot, precum şi printr-o intensivă igienă a mîinilor şi a corpului. Da, da, povesteau unii bătrîni, pe vremea aceea mai era posibil să ne privim unii pe alţii şi fiecare se putea îmbrăca după capul lui… Da, da, suspinau octogenarii şi nonagenarii, în 2020 încă puteam lua masa într-un restaurant, fără mască…

Combinezonul sanitar integral de unică folosinţă deveni obligatoriu la jumătatea secolului al XXI-lea, ceea ce avu drept consecinţă totala dispariţie a modei şi a industriilor de vestimentaţie. Industria turismului rezistă însă şi în noile condiţii, deşi accesul în marile muzee fu restrîns drastic. Pentru ca un copil născut în 2042, de exemplu, să poată vizita la maturitate Veneţia, părinţii îi rezervau un pass de 24 de ore încă din faza uterină… Nimeni nu mai putea călători pe glob în funcţie de capriciile sale, ca să admire piramida lui Keops sau Marele Zid chinezesc doar în numele unor pretinse nevoi culturale… Muzeul Luvru nu putea primi mai mult de o mie de vizitatori pe zi, iar în jurul marilor monumente şi vestigii istorice de pe planetă prezenţa umană era dozată în mod ştiinţific de noul Minister Mondial al Deplasărilor.

Japonia fu prima ţară care, pentru a nu frustra total noile generaţii de neoameni, decise să şteargă toate urmele perioadei cînd intimitatea tactilă fusese posibilă. Radicalismul comportamental al japonezilor declanşă o polemică planetară. Aveau oare voie neoamenii, ieşiţi totuşi din trunchiul speciei omeneşti, să uite două milioane cinci sute de mii de ani de existenţă? Japonezii considerară însă că uitarea era singura soluţie pentru crearea unor noi reflexe de supravieţuire. Teoria lor fu sintetizată simplu, doar prin cîteva fraze: „Dacă ne vom aminti veşnic că ne puteam cîndva atinge nu vom mai putea construi o civilizaţie fără intimitate tactilă”. Exemplul Japoniei fu urmat repede de alte ţări insulare (Noua Zeelandă, Australia, Cuba, Marea Britanie, Islanda), iar apoi se generaliză pe toată planeta.

Mutanţii de tip humanoid născuţi după 2050 nu-şi mai puseră în nici un fel problema intimităţii. Numeroase cuvinte fură, de altfel, retrase din vocabular. Toate filmele şi imaginile cu oameni ţinîndu-se de mîini, sărutîndu-se, mîngîindu-se, strîngîndu-se în braţe fură definitiv şterse, aruncate la pubela istoriei. Procreaţia medicală asistată deveni norma indispensabilă pentru perpetuarea neoamenilor. Industriile de divertisment deveniră sută la sută numerice. Comunicarea prin ecran interpus deveni noua normalitate.

În mod paradoxal, însă, eradicarea relaţiilor tactile dintre fiinţele înzestrate (cît de cît) cu raţiune dădu naştere unei noi forme de umanism. În condiţii de declin demografic galopant, războaiele îşi pierdură sensul. Nimeni nu mai ucidea pe nimeni, violenţa dispăru total în viaţa politică, delincvenţa scăzu la nivelul zero. Pe măsură ce scădea numărul de mutanţi pe planetă dispărea treptat şi tot ceea ce altădată fusese act de macism, de rasism, de xenofobie, de homofobie… În ciuda unui anumit sentiment nejustificat de tristeţe infiltrat în sufletul mutanţilor, ei îşi spuneau totuşi: „Iată că am reuşit, pînă la urmă, noi să salvăm ceea ce nu a reuşit omul, altfel spus să devenim mai buni”.

Cum din toată această transformare lipsea totuşi un element de spiritualitate, mutanţii începură să-l idolatrizeze pe COVID-19, cel aflat la originea noii lumi. Noua religie care se răspîndi pe tot globul primi numele de covidism.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.