Europa, imigraţia şi „solidaritatea obligatorie”
În 2015 au fost depuse în ţările membre ale Uniunii Europene peste un milion două sute optzeci de mii de cereri de azil politic. Anul trecut, doar în jur de 676.000 de străini au cerut protecţie în Europa. S-ar spune, la prima vedere, că presiunea migratorie asupra Europei a mai scăzut din 2015 încoace. Contrar a ceea ce spun cifrele oficiale, imigraţia rămîne însă un coşmar administrativ şi moral pentru Europa.
În 2014, cînd a devenit preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a făcut tot posibilul ca să găsească o soluţie „eficientă, justă şi solidă” pentru fenomenul migratoriu. De numele lui rămîne legat principiul cotelor obligatorii, principiu simplu şi echitabil în sine: fiecare ţară membră a Uniunii Europene ar fi trebuit să preia un anumit număr de imigranţi, în funcţie de populaţia şi de suprafaţa ei.
Istoria se repetă acum cu noul preşedinte al Comisiei, doamna Ursula von der Leyen. Şi pentru ea imigraţia reprezintă o prioritate, şi ea încearcă să propună soluţii, iar de numele ei s-ar putea să rămînă legat principiul solidarităţii obligatorii. Cotele obligatorii nu au funcţionat, după cum ştim, iar unele ţări le-au contestat, considerînd că reprezintă un pericol identitar. Țările mici din Europa de Nord şi de Est, în special, au protestat vehement cu argumente de genul: dacă va trebui să primim în mod obligatoriu străini, acest lucru va incita şi mai mult la exod, iar în cîteva decenii noi riscăm de dispărem ca naţiune.
Nici principiul solidarităţii obligatorii nu-i satisface însă pe europeni, deşi el reprezintă o pastilă mai puţin amară. Ursula von der Leyen nu le cere ţărilor membre să primească noi imigranţi, ci să se activeze, fiecare cum poate, pentru atenuarea presiunii migratorii. Discursul poate fi rezumat cam aşa: puteţi da bani pentru amenajarea taberelor de migranţi, puteţi să vă angajaţi mai serios în protecţia frontierelor, puteţi să contribuiţi la repatrierea forţată a celor cărora nu li s-a aprobat azilul, puteţi să vă implicaţi mai mult în lupta pentru dezmembrarea reţelelor de traficanţi etc.
Presa internaţională (de exemplu, cotidianul The Guardian) a calificat această strategie drept „solidaritate à la carte”. Fiecare este obligat să acţioneze cumva şi îşi alege dintr-o listă de acţiuni cele care îi convin, pe care consideră să le poate duce la îndeplinire. Singurul punct efectiv pozitiv din noile dispozitive imaginate de echipa doamnei Ursula von der Leyen este abandonarea aşa-numitului regulament de la Dublin. În virtutea acestui mecanism, fiecare străin intrat ilegal pe teritoriul Europei se vedea obligat să-şi depună cererea de azil în ţara europeană unde punea pentru prima dată piciorul. Ceea ce a provocat adevărate traume în Grecia, Italia, Malta şi Spania, ţări aflate în prima linie a fluxului migrator.
Cînd depăşim însă registrul strict tehnic al discuţiei legate de imigraţie trebuie să recunoaştem că problema este eternă şi că nu are „soluţii”. Lupta omului pentru o viaţă mai bună ţine de instinctul de supravieţuire. Nici o lege şi nici un imperativ nu-i poate determina pe nişte oameni suferinzi, flămînzi, umiliţi, exploataţi, marginalizaţi să rămînă prizonieri în condiţia lor. Frontierele regiunilor prospere de pe glob au fost luate întotdeauna cu asalt. Uneori deplasările de populaţii au fost de fapt veritabile invazii. Istoria migraţiilor şi a deplasărilor de populaţii este şi aceea a imperiilor dispărute sau a formării unor noi naţiuni.
Chiar dacă emisfera nordică a planetei, mai industrializată şi mai prosperă, se va baricada în spatele unor fortificaţii redutabile, fluxul migratoriu provenit din zonele de sud cu demografie galopantă va crea suficiente breşe pentru a pătrunde acolo unde viaţa este considerată ca avînd un sens.
În Franţa, de exemplu, în fiecare an se instalează în mod ilegal cam patru sute de mii de străini. Unii lideri politici sînt stupefiaţi de ideea că în fiecare an pe teritoriul Hexagonului apare, de fapt, un nou oraş numărînd patru sute de mii de locuitori. Cu menţiunea că aceste oraşe noi rămîn invizibile, fiind diseminate pe un teritoriu destul de vast. Riscă Europa ca într-o bună zi, din cauza imigraţiei, să devină altceva în materie de civilizaţie, de stil de viaţă, de valori? Este ameninţată însăşi democraţia din cauza imigraţiei? Vom asista la o „înlocuire de populaţie” în Europa, aşa cum afirmă unii ideologi apropiaţi de extrema dreaptă? Riscă Uniunea Europeană să se fragmenteze între ţări deschise şi ţări închise, între cele care acceptă multiculturalismul şi cele care vor opta pentru puritate etnică?
Multe întrebări existenţiale sînt legate de imigraţie, şi de fapt nimeni nu are în prezent un răspuns la ele. Imigraţia, asociată cu eventuale grave crize economice, cu generalizarea conflictelor, cu catastrofe sanitare sau climaterice, cu infiltrarea durabilă a unor ideologii totalitare (cum este islamismul) mai poate duce şi la haos… Pentru moment, Uniunea Europeană încearcă să gestioneze raţional un fenomen care este, de fapt, iraţional. Sute de milioane de tineri şi de adulţi din Asia şi din Africa sînt doritori să se instaleze în „paradisul european”. Europa continuă să-i primească pe unii, îi repatriază pe alţii ca să dinamiteze iluziile legate de imigraţie, mai contribuie la programe de dezvoltare pentru ca fluxul migratoriu să fie frînat chiar la sursă.
Nimic, încă, nimic nu-i va opri pe oameni să caute „paradisul terestru”, nici măcar pe cei care cred profund în paradisul celest. Emisfera nordică, mai prosperă şi deţinătoare de tehnologii performante, nu se va putea proteja de haos decît exportînd bunăstare în restul lumii. Şi nici măcar atunci nu este sigur că fluxurile migratorii vor putea fi frînate sau diminuate: impulsiv, rebel şi nemulţumit veşnic de soarta sa, omul va găsi noi motivaţii profunde şi imperative pentru a migra pe o planetă unde se consideră în mod natural ca fiind la el acasă şi deci îndrituit să se instaleze unde vrea.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
