Lumea pe dos

A doua jumătate a lunii octombrie a fost o perioadă neagră pentru Franţa, cu evenimente care ar trebui să dea de gîndit întregii Europe: virusul şi jihadismul şi-au dat mîna pentru a lovi împreună.

Franţa, urmînd exemplul Irlandei şi al Israelului, a recurs din nou la carantină, după ce între 17 martie şi 11 mai, timp de 55 de zile, francezii au suportat primul tratament de şoc de acest gen. Al doilea val de contaminări, şi mai agresiv în toată Europa, demonstrează că primele eforturi nu au folosit, de fapt, la mare lucru.

Ca şi cum această veste proastă (şi anume că prima bătălie dată împotriva virusului s-a soldat cu o înfrîngere) n-ar fi fost suficientă pentru ruinarea moralului, atentatele de pe 16 şi de pe 29 octombrie au reprezentat o lovitură suplimentară. Decapitarea de către un jihadist cecen a unui profesor de istorie, precum şi masacrarea (tot cu armă albă) de către un jihadist tunisian a trei credincioşi catolici într-o biserică sînt şocuri venind însă dintr-un alt război, început de multă vreme şi care s-ar putea să fie fără sfîrşit.

Ca toată lumea, am fost şi eu stupefiat şi indignat de aceste orori comise în locuri simbolice (o şcoală şi o biserică). Dar după 16 octombrie m-a şocat şi m-a dezgustat şi virulenţa războiului mediatic declanşat de islamismul internaţional împotriva Franţei. În materie de propagandă, Europa este încă dezarmată în faţa capacităţii de mobilizare a islamului radical: iată una din concluziile celor care, ca şi mine, au analizat cele întîmplate. A fost suficient ca preşedintele Emmanuel Macron să afirme că Franţa va continua să-şi apere libertatea de expresie şi că nu va renunţa la caricaturi, pentru ca preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan să-l trateze de „nebun” şi să orchestreze o campanie de boicotare a produselor franceze în lumea musulmană. Brusc, a fost eclipsat faptul că un fanatic islamist i-a tăiat capul unui profesor francez, problema numărul unu devenind aşa-zisa „islamofobie” a Franţei. În Pakistan, în Bangladesh, în Liban, în Afganistan, în Fîșia Gaza, în Cisiordania, mulţimi hiperexcitate au strigat „Moarte Franţei! Moarte lui Macron!”. Călăul a devenit brusc victimă. Țara agresată a devenit brusc ţară agresoare. Intenţia executivului de la Paris de a decreta o lege împotriva separatismului islamist este prezentată în lumea musulmană ca o insuportabilă încălcare „a drepturilor omului” (şi aceasta în ţări unde drepturile omului se reduc la numai două, acela de a asculta de despotul terestru şi acela de a asculta de Coran!). Însuşi executivul de la Paris a fost surprins de rapiditatea cu care atentatele au fost reinterpretate şi transformate în argumente pentru focalizarea unei uri şi mai mari împotriva Franţei, eventual pentru lansarea unor noi atacuri împotriva ei.

Într-un articol publicat în revista franceză Le Point, editorialistul şi scriitorul de origine algeriană Kamel Daoud îi avertizează din nou pe occidentali că războiul împotriva „internaţionalei islamiste” trebuie dus şi pe teren mediatic, şi pe terenul propagandei. Or, pe acest ultim teren, Franţa pare a fi depăşită, insuficient „înarmată”. Kamel Daoud consideră că Franţei îi lipsesc reţelele necesare pentru a influenţa spiritele în străinătate, că nu-şi traduce în arabă discursurile şi mesajele…

Nu mă pot împiedica să compar această „eficienţă” în materie de propagandă a internaţionalei islamiste cu succesele halucinante ale propagandei sovietice în anii stalinismului. Cu o abilitate care ar  merita astăzi o analiză atentă în manualele de istorie, Uniunea Sovietică a reuşit să-şi creeze, în perioada interbelică, o imagine de paradis pe pămînt. Opinia publică occidentală nu a văzut nici foametea orchestrată de bolşevici în Ucraina, nici teroarea dintre anii 1937-1938 cînd din ordinul lui Stalin au fost executaţi în jur de 750.000 de oameni… Intelectualii de stînga occidentali călătoreau veseli în Uniunea Sovietică şi se lăsau, aproape toţi, manipulaţi în mod grotesc. Intoxicaţi ideologic, unii n-au reuşit să vadă nimic din realităţile sovietice, alţii au refuzat să vadă acele realităţi. Pînă şi filozoful Jean-Paul Sartre a tăcut, şi nu pentru că n-ar fi văzut ce se ascundea sub pojghiţa de propagandă moscovită, ci pentru că nu a vrut să frîneze, chipurile, prin divulgarea adevărului, elanul revoluţionar al muncitorimii franceze şi occidentale, ele avînd nevoie de un ideal… Moscova şi-a creat atunci o redutabilă armată de „idioţi utili” în Occident – precizez că aşa îi numise Lenin pe intelectualii occidentali fascinaţi fără spirit critic de Revoluţia din Octombrie şi fără să aibă habar de ceea ce se întîmpla pe teren. Iar atunci cînd îndrăzneau totuşi unele spirite lucide (cum a fost cazul cu Panait Istrati sau cu André Gide) să denunţe maşinăria totalitară sovietică, vocea lor era acoperită repede de insultele şi de tumultul mediatic al idioţilor utili.

Cînd au apărut primele studii serioase despre maşinăria propagandistică sovietică şi despre cum finanţa Moscova partidele comuniste din Occident şi multe din publicaţiile acestor partide, era deja prea tîrziu, răul fusese comis. Prin orbirea lor, „idoţii utili” occidentali au cauţionat crime oribile şi au înăbuşit în faşă orice scînteie critică susceptibilă să orienteze comunismul într-o direcţie cu faţă umană.

După decapitarea profesorului Samuel Paty, pe 16 octombrie, site-ul francez Mediapart a publicat o reacţie a cuiva „indignat” că asasinul fusese împuşcat de poliţie. Acea voce „indignată” îi acuza pe poliţişti de crimă, întrucît, în viziunea respectivului, poliţiştii trăseseră într-un om ţinînd doar un cuţit însîngerat în mînă, dar a cărui vinovăţie nu fusese încă stabilită de Justiţie…

Că lumea s-a întors pe dos, se vede cu ochiul liber, dar numai dacă deschidem ochii. Se vede mai puţin însă faptul că redutabila propagandă a islamismului internaţional se bucură astăzi, la fel cum s-a întîmplat cu cea sovietică, de sprijinul unei noi generaţii de „idioţi utili” occidentali.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.