Despre unitatea (pierdută) a realului

Sărbătoarea pascală e, între altele, un bun prilej să regîndim raportul dintre „lume” și Creatorul ei. În definitiv, după Facere, între cei doi „poli” s-a instalat o nefericită, crescîndă, distanță. Nu intru în hermeneutica „căderii”, a derapajului de care s-a făcut vinovată ființa creată, prin proasta administrare a darului divin al libertății. Dar cred că sensul Întrupării lui Iisus este tocmai tentativa dumnezeiască de a reîntemeia unitatea pierdută a Pămîntului cu Cerul, a contingentului cu transcendența, a omului cu Creatorul său: Iisus se face trup pentru a orienta trupul pămîntesc spre o reîntîlnire salvatoare cu Originea sa. Sfintele Paști sînt, așadar, o celebrare a reunificării, o reîmpăcare între imediat și „polul plus”, între moarte și înviere, între păcat și iertare. Numai că soluția divină e încă în desfășurare… Oamenii, chiar și cei credincioși, nu pot abandona pasiunea dihotomiilor, a divizării „logice” dintre componentele distincte ale Ființei și ale Gîndirii. Par să ia „reunificarea” sferelor drept născătoare de dezordine, nu de armonie. Pe această temă, am găsit pagini revelatoare într-o carte a marelui teolog german, de origine italiană, Romano Guardini (care i-a fost profesor și viitorului Papă Benedict XVI). E vorba de Libertate, Har și Destin, apărută la München în 1949. Propun cititorilor cîteva fragmente din introducerea lucrării:

[Modernitatea s-a afirmat prin  consolidarea unor distincții ferme]: „…se separă filosofia de teologie, știința empirică de filosofie, regulile acțiunii de procedurile cunoașterii. Acest efort se justifică și produce o sumedenie de rezultate prețioase, dar e, totodată, primejdios, pentru că accentuează și confirmă dezagregarea spirituală a omului în timpurile moderne (…). Cunoașterea existenței în unitatea ei e, în mare parte, ratată, chiar pentru omul credincios. El nu se mai situează, prin credința sa, în realitatea lumii – și nici nu mai regăsește lumea în credința sa. Din drama acestei rupturi, credinciosul își alcătuiește o amară virtute: își elaborează o credință chimic pură – dacă această bizară formulă e îngăduită – și se străduiește să vadă în ea adevărata definiție a credinței. E o atitudine foarte severă, temerară, dar nu trebuie să uităm că e o atitudine de criză. Pentru a obține răscumpărarea prin Fiul, ea face uitată creația prin Tatăl. Dar textul evanghelic («Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» Ioan, 14, 9) implică, simetric, și afirmația inversă: «Cine nu-L vede pe Tatăl nu Mă va mai vedea nici pe Mine».  Această presupoziție influențează diferite forme ale existenței  creștine. Fie că pune ceea ce se numește «Har» într-un raport negativ cu lumea (…), fie că, pentru a se justifica față de gîndirea științifică (totalmente orientată spre lume), construiește o apologetică preocupată, cu zelul unui Sisif, să stabilească punți, fără să se întrebe dacă prăpastia dintre malurile pe care vrea să le lege există cu adevărat. Într-o asemenea situație, credința capitulează dinaintea tuturor dificultăților, se adaptează lumii de azi (devenită profană) și ajunge să nu mai fie decît o filosofie religioasă sau o etică religioasă. (…) Dar o astfel de credință se înstrăinează tot mai mult de lume și, din această cauză, e din ce în ce mai puțin în stare să priceapă lumea, să-i dea un contur potrivit. (…) În mare parte, aceasta este rădăcina pierderii de sens, a vidului neliniștitor, pe care le întîlnim în ample domenii ale gîndirii și acțiunii specific religioase. Bogăția Revelației este inepuizabilă, dar trebuie să o abordăm interogativ, iar întrebările vin dinspre realitatea lumii. (…) E timpul să înțelegem că toate distincțiile analitice nu au decît o valoare metodologică și că, dimpotrivă, ceea ce există cu adevărat e lumea și omul în lume, chemat, judecat și răscumpărat de Dumnezeu. E timpul să gîndim Întregul, pornind de la o viziune a Întregului. [Direcția corectă nu e înspre pre-modernitate], ci înainte, înainte către Întreg, dincolo de exercițiul tuturor disjuncțiilor…”

Pe scurt: Iisus s-a întrupat nu ca să anuleze lumea, nu ca să o excomunice punitiv, ci ca să o mîntuiască, să o „explice”, să o restituie sensului ei originar, să recupereze ansamblul ei, imaginea ei unitară și unică. Învierea nu e anatemizarea lumii, ci răscumpărarea ei, reașezarea ei în sens și supra-viețuire. Evident, nu e vorba a lua lumea strict așa cum este, cu toate relele și disfuncțiile ei. E vorba de a o înțelege, de a avea mereu în vedere integralitatea ei, fără a lăsa la o parte, convenabil, ceea ce constituie bogăția ei nesistematizabilă, dar tainică a Tatălui către cel făcut „după chipul și asemănarea Sa”. Credința nu înseamnă a întoarce spatele lumii, ci a te confrunta, neîncetat, cu misterul ei, cu provocarea ei modelatoare, cu întrebarea ei. Nu doar omul e sortit Învierii, ci lumea întreagă, cea a primelor zile din Geneză… Știm că păcatul omului a contaminat întreaga Fire. Dar tot astfel, mîntuirea lui va reașeza lumea în perfecțiunea ei creaturală. Întruparea Fiului este și efectul căderii originare, dar este și premisa unei cosmice recuperări. Așa sper, pornind de la textul lui Romano Guardini și de la izvorul Scripturar, prea des „simplificat” de o pastorație gata-făcută, care preferă interogației și lămuririi curajoase – „cumințenia” pedagogică.