După ce dl Andrei Pleșu a publicat articolul „O dilemă mai puțin în presa noastră...”, reacțiile de sprijin și mesajele de solidaritate au fost copleșitoare. Acestea au venit, abundent, din toate colțurile țării și din toate straturile sociale: de la lideri politici de mare calibru și de la milionari pînă la cetățeni modești, funcționari, dăscălime, pensionari. Am putut nota chiar și reacții de solidaritate din mediul cultural, deși în lumea aceasta, cum se știe, ipocrizia și invidia sînt motoare sufletești puternic turate în permanență. E drept, am văzut în unele colțuri și jubilație la vestea că revista noastră este în pericol. Au fost și dintre cei care au cîntat prohodul Dilemei vechi în cîntec de petrecere cu chiuituri. Nu a lipsit nici fenta aceea în care anunți rece dispariția cuiva, dar faci un semn discret sau scrii un anume cuvînt din care se deduce imediat starea de satisfacție pe care vrei s-o transmiți. Deh, dacă nici intelectualii umaniști nu exprimă omenescul cel mai omenesc, atunci cine? În orice caz, vreau să le mulțumesc tuturor în numele grupului care face Dilema veche săptămînă de săptămînă. Ne emoționează să vedem că sîntem importanți în viața de zi cu zi a atîtor oameni! Și mulțimea mesajelor de dragoste și de susținere ne motivează în plus să căutăm și să găsim soluții.

În toate mesajele, însă, exprimată limpede sau subînțeleasă, a existat o idee a cărei recurență cere, cred, clarificări, cu atît mai mult cu cît intrăm într-o criză economică pe care nu puțini o anticipează cu mare îngrijorare. Este vorba despre ideea, cumva general împărtășită, că un produs cultural (revista noastră, de pildă) este necesarmente un produs ce se cere subvenționat. Costurile sale nu se pot acoperi din vînzarea sa și atunci trebuie să existe mereu cineva, că e statul, că e un Mecena, care să aducă bani din altă parte și să-l susțină. Se apelează, așadar, la argumente înalte pentru a convinge pe cineva sensibil și bogat să piardă ceva bani ca să existe produsul cultural respectiv.

În general, cînd spui cultură, spui subvenție. Nu neg că așa este în multe situații. Există instituții culturale care trebuie să rămînă publice în cel mai radical sens, adică să ofere acces gratuit la propriile servicii, precum bibliotecile, care trebuie subvenționate. Există instituții de cultură care fac cultură înaltă și pot funcționa numai cu subvenție, precum Academia Română, teatrele de repertoriu, operele, filarmonicile etc. Există și acte de cultură care trebuie subvenționate (festivaluri de genul „George Enescu”, TIFF, cel de teatru de la Sibiu, Festivalul Național de Teatru etc.). Dar nu acesta este cazul peste tot. Există o bună parte a culturii care se poate face foarte bine în regim privat. Știu bine că tocmai contrazic o prejudecată puternică, dar există pe lumea asta edituri private prospere, reviste culturale care „se țin” din ce vînd, producții artistice (mai ales cinematografice, dar nu numai) de succes financiar etc. Evident, nici un proprietar al unei asemenea întreprinderi nu se îmbogățește din așa ceva. Dar sănătatea și stabilitatea financiară a produsului e asigurată, căci nimeni nu trebuie, cum se spune, să aducă bani de acasă ca să-l țină în viață. Nu toată cultura se cere a fi „asistată”. Or, dacă un produs cultural din această categorie se întîmplă să ajungă în dificultate în aceste zile, el se află în situația multor întreprinderi comerciale de acum, iar nevoia sa de ajutor nu este o nevoie de sprijin financiar de moment, ci a unui ajutor ce ține de guvernanța sa. El nu are nevoie de o sumă ce se strînge prin chetă, ci de un partener. Partener putînd fi, de pildă, și cineva care cumpără un abonament pe un an. Căci el plătește înainte un contract cu revista prin care aceasta se obligă să-i trimită acasă toate edițiile ei. Nu discut aici despre o situație particulară, cu atît mai puțin despre situația Dilemei vechi (una dintre cele mai paradoxale cu putință, altfel!). Ce spun, în aceste vremuri, este că nu toată cultura are nevoie de un Mecena. Părți ale ei se întîmplă să aibă nevoie pur și simplu de un investitor, mic cît un abonat sau mare cît un proprietar, care să joace după regulile capitalismului de secol XXI. Atît! Cred că un stat înțelept ar trebui să aibă grijă nu doar să subvenționeze ce e de subvenționat în cultură, ci să și amenajeze terenul pentru cît mai multă cultură ce se susține singură.