Cine mai are nevoie de dileme?

10 mai 2020
Ultimele zile din viața pisicii jpeg

Pentru că revista noastră trece prin timpuri dificile, simt nevoia să reiau acest text pe care l-am scris cu ocazia ultimei noastre aniversări – 27 de ani. Acum doar cîteva luni nu existau încă nici o criză și nici o pandemie, ne permiteam luxul de a ne aminti de începuturi și de a ne pune întrebări legate de rostul și sensul dilemelor într-o societate din ce în ce mai uniformă și mai lipsită de nuanțe. 

În 1997, într-una dintre primele zile ale primăverii, căutam pe o hartă a Bucureștiului (pe atunci nu existau GPS sau Google Maps) strada unde se afla redacția revistei Dilema și îmi făceam un traseu în minte: așadar, iau un troleu pînă la Romană, acolo schimb cu un autobuz, 131 sau 331, cobor la Piața Dorobanți, după care merg pe străduțele cu nume de capitale pînă cînd ajung undeva în apropierea statuii Aviatorilor. Traseul e perfect valabil și astăzi, doar că redacția nu se mai află acolo de multă vreme. Eram în clasa a XII-a la Mișu (Colegiul Național „Mihai Viteazul”), aveam și „marfa” (cum spuneau ziariștii în anii ʼ90): un text de două pagini scrise de mînă, destul de caligrafic, despre adolescenții „zilelor noastre” ale căror frămîntări nu le înțelege nimeni, despre generația mea, generația X. Aveam și ceva emoții, însă nu atît de mari ca în urmă cu șase luni, atunci cînd încercasem pentru prima dată marea cu degetul și mersesem cu un text asemănător la redacția revistei 22. Uneori mă întreb: ce-o fi fost în capul meu? Nu mă împinsese nimeni de la spate, părinții mei habar n-aveau ce urma să fac, nu mă sfătuisem cu ei, n-a fost nimic imperativ, nu-mi spusese nimeni că trebuie să scriu la Dilema sau la 22, sinceră să fiu nici nu reușeam să citesc cap-coadă cele două reviste, unele texte mi se păreau prea complicate și mă plictiseau. Însă ambele reviste existau la noi în casă, se citeau săptămînal cu consecvență, știam cumva că toți oamenii de valoare ai momentului scriau la Dilema sau la 22. Așadar, ce-o fi fost în capul meu? Probabil că aveam încredere în mine și mă consideram un „om de valoare”, însă mai degrabă cred că voiam să mă exprim și nu aveam unde, pe vremea aia nu existau blog-uri sau Facebook, puteai cel mult să scrii în revista școlii. Îmi amintesc că Dilema era într-un fel mai cool decît 22 (deși cool nu se inventase încă), iubitul meu dintr-a unșpea se dădea interesant și intelectual plimbîndu-se cu revista sub braț pe bulevardul Magheru, ca el mai erau și alții, uneori cînd mai venea pe la mine începea să-mi citească articole cu voce tare, pe un ton grav, de om mare. Totuși, primele mele articole a fost publicate în 22, poate că nu îndrăznisem să merg din prima la revista aia cool care se numea Dilema, ceva mă intimidase. Însă în redacția de la 22 nu mă simțeam în largul meu, deși fusesem primită cu deschidere și prietenie, totuși o perspectivă aproape exclusiv politică asupra vieții era un pic cam mult pentru un copil de 18 ani care voia și el să scrie despre generația lui, nu aveam repere, de multe ori se discuta despre personaje de dinainte de 1989 pe care nu le cunoșteam. Mă interesau mai degrabă chestiuni legate de „societate”, voiam să scriu despre rockeri și hippioți, despre găști și inegalități sociale, despre șanse și lipsa de șansă, despre școala care te îndobitocea, despre ce am priceput eu din comunism, cum era „înainte” și cum a fost „după”. La Dilema mi-am găsit repede locul pentru că mi-am dat seama că puteam să scriu despre orice (și nu s-a schimbat nimic în privința asta), cu condiția să aibă coerență, să transmită o idee și, nu în ultimul rînd, să fie bine scris. Și încă de la primele ședințe de redacție, am avut o mică revelație – habar n-avusesem pînă atunci, însă mă recunoșteam drept un om cu dileme. Cel mai mult mă regăseam în titlul rubricii domnului Pleșu, care mi se părea genial – „Nici așa, nici altminteri”, explica perfect toate îndoielile mele, nehotărîrea permanentă pe care mi-o condamnasem pentru că la școală „învățasem” că trebuie să fim oameni determinați în tot ceea ce facem, să n-o scăldăm atunci cînd e timpul să luăm o hotărîre, oamenii nehotărîți sînt oameni slabi etc., iar mie mi se părea importantă tocmai amînarea momentului, întoarcerea problemei pe toate fețele și mai ales observarea nuanțelor. La Dilema mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja – peste tot, în societate, în viața publică, politică, chiar și în viața personală există nuanțe, nu verdicte, nimic nu este definitiv și nici categoric. Să ai o astfel de revelație, de confirmare, la 18 ani îți poate schimba viața. În plus, la Dilema am întîlnit oameni „normali”. Oameni normali la cap, pe bune! Ceea ce era extrem de rar în anii ’90 (iar astăzi îmi vine să cred că astfel de oameni au dispărut cu desăvîrșire). Oameni care puteau purta discuții în contradictoriu uneori doar de dragul discuției, argumentînd fără ranchiună, fără resentimente, care nu credeau că dețin adevărul suprem. Iar astfel de discuții erau mereu creative, fie că era vorba despre legea pensiilor, despre economia mondială sau despre toaletele publice.

Au trecut 23 de ani de la publicarea primului meu articol în revista Dilema, nu m-aș fi gîndit niciodată că relația mea cu revista va fi una atît de lungă, aproape o viață de om. Însă uneori mă întreb: mai sînt oare același om cu dileme? Desigur că, odată cu trecerea timpului, orice entuziasm se mai temperează, aproape nimic nu mai reprezintă o noutate, lucrurile se repetă în buclă, intervine un manierism, o plafonare, de fapt o lipsă de chef. Nu mă mai interesează atît de mult „chestiunile sociale”, generația mea și cele care i-au urmat, șansele și inegalitățile, „m-am împăcat” pe undeva cu regimul comunist și cu faptul că ne-a distrus pe toți. De fapt, sinceră să fiu, nu mă mai interesează mai deloc astfel de lucruri. După o vîrstă, dilemele – cîte or mai fi rămas – tind să migreze spre zona existențială. Vîrsta în sine devine o dilemă, trecerea timpului, așteptarea, inutilitatea, conștientizarea unei posibile ratări, întrebarea „La ce bun?”. Fostele dileme personale se transformă în regrete – de ce n-am plecat din țară la 20 de ani? de ce n-am făcut o facultate mai practică și mai profitabilă? de ce am continuat să scriu? pentru cine? Toate acestea au avut însă odinioară un sîmbure de „nici așa, nici altminteri”. Toate nuanțele pe care le descopereai cu bucurie și exuberanță în jurul tău, în societate, se mută în interior. Dar, de fapt, ce s-a ales de aceste nuanțe? În acești 23 de ani, am fost cu toții martorii dispariției lor, una cîte una, pînă cînd am ajuns să trăim într-o societate calpă, fără dileme majore, deci prea puțin interesantă. Toate lumea, pe Internet sau aiurea, deține adevărul suprem. Timpul ne este din ce în ce mai fragmentat și mai ușor de irosit, de pildă citim doar titluri, nu mai citim articole, nu mai avem răbdare să parcurgem un text mai lung de un paragraf, însă noi avem deja o opinie deja formată în privința oricărei probleme, așa că vom comenta în cunoștință de cauză, ne vom spune părerea. Vremea formatorilor de opinie a apus. La fel cea a mentorilor, nimeni nu mai vrea să fie discipolul nimănui, e umilitor și, în fond, noi știm mai bine decît ei. Noi știm. Toată lumea știe, nimeni nu mai vrea să afle. Sau dacă vrea să afle, o face doar pentru a-și confirma ceea ce știa deja. Intențiile bune se transformă în ideologie. Generozitatea se afișează pe Facebook și obține like-uri, faptele bune sînt doar exterioare și atît. Citeam de curînd un interviu cu o activistă de etnie romă, o lectură chinuită din cauza limbajului de lemn, dar am dus-o pînă la capăt. Pe lîngă discursul deja șablon despre rasismul care e în toate și despre faptul că românii trebuie să plătească pentru că străbunicii ei au fost sclavi, m-am lovit de multe ori de modul în care folosea termenul de „umanitate”, cît de mult a fost afectată „umanitatea” ei de-a lungul timpului. Mi-am dat seama că termenul în sine a devenit extrem de confuz, nu se mai referă la oameni, la omenire, „umanitatea” a devenit ceva strict personal. Totul e personal. Așadar, ce nevoie mai avem de dileme? Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri“? Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate” tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul. De acei oameni „normali” care pot discuta o idee, care se pot certa fără să se certe și care nu sînt atît de siguri că dețin adevărul absolut. Mă bucur că, în redacția Dilemei, încă fac parte dintre ei. 

index jpeg 5 webp
Gustul banului
Gustul banilor poate să se refere și la un „amărît” care, cine știe cum, găsește un post sigur și bine plătit la stat, un post pe care pregătirea și experiența sa nu i-ar fi permis, în mod normal, să îl ocupe.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Nucleara
Este urmăritul penal capabil să treacă dincolo de faza încordării mușchilor și să folosească arme nucleare?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Alexandru Dragomir despre politica (noastră)
Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir.
Frica lui Putin jpeg
Filosofie, feminitate, autenticitate
Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Activistul european și moartea unei pasiuni
Articolul meu vrea să atragă atenția: cu excesele activismului și propagandei, UE poate pierde treimea de mijloc.
index jpeg 5 webp
Spaghete în copaci
Propun să rămînem la rețeta lui Fellini. Plus paharul cu vin.
Iconofobie jpeg
Diplomație
Se reia, observ, o dezbatere politologică mai veche.
„Cu bule“ jpeg
Format letric
Nu era atît de cunocut încît să exprime fără ambiguități noua idee, dar sensul i-a fost aproximat din context, din relația cu termenul complementar.
HCorches prel jpg
Vremuri ale fricii
Dar dincolo de negare, dacă nu apare și acceptarea, efectele pe termen lung sînt devastatoare.
p 7 Chatbot WC jpg
Idioția artificială
Ar trebui oare programată inteligența artificială (IA) să răspundă la același nivel cu întrebările care i se pun?
IMG 8779 jpeg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Alt bîlci?
Cum ar fi să construiești un Disneyland și un Tesco la Londra, în Hyde Park?
O mare invenție – contractul social jpeg
Adevărul, premisa dreptății
Această limită este și mai evidentă dacă se înțelege că nici un proces judiciar nu se confundă cu Judecata de Apoi.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Sürdürülebilirlik
A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita” un „posibil”, dincolo de exigențele stabile ale „realului”.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pensiile francezilor
Dar vigoarea protestelor, dincolo de faptul că e vorba despre o tradiție franceză adesea desconsiderată și subiect de glume, mai arată ceva.
Frica lui Putin jpeg
Inamicii diversității
Privite în ansamblu, aceste cerințe ale cultelor, care s-au așezat, din păcate și spre detrimentul lor, cred, la remorca BOR, nu vor încuraja deloc predarea Religiei într-un spirit tolerant
AFumurescu prel jpg
Păstori, tătuci și influenseri (I)
Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare.
index jpeg 5 webp
Un veac de Time
Scopul principal pe care cei doi și l-au propus a fost să furnizeze cît mai eficient știri cititorilor, chiar și celor mai ocupați dintre aceștia, care nu prea au timp de citit – de unde și denumirea Time.
Iconofobie jpeg
Rațiune și simțire
Se demontează aici un mit care a făcut carieră în secolul XX, mitul naturii prezumtiv candide a creaţionistului.
„Cu bule“ jpeg
Beat criță
Expresia beat criță este foarte răspîndită azi, în registrul colocvial; alte construcții în care intră cuvîntul criță cu sensul său propriu sau cu înțelesuri figurate au devenit însă extrem de rare.
HCorches prel jpg
Încă un Minister al Educației
Presiune care, în unele cazuri, se transformă în adevărate forme de bullying, fără doar și poate.
IMG 8779 jpeg
În cazul Hagi, tatăl şi fiul, să fii copilul unui mare fotbalist e binecuvîntare sau blestem?
Tot ce vine de la el nu poate fi decît excepţional. Hagi spune „eu sînt Ianis şi Ianis e Hagi”.
p 7 Curba Laffer WC jpg
Ultima redută a globalizării
Dar geopolitica nu e singurul motiv pentru eșecul celui de-al doilea val al globalizării.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cîte divizii are CPI?
Așadar, noua acuzație că președintele ar fi comis ceva contra copiilor, fie ei și din Ucraina, ar putea avea un ecou special în Rusia.

Adevarul.ro

image
Un român grobian la meciul Cîrstea – Kvitova: S-a rușinat și comentatorul Digi Sport VIDEO
Din păcate, avem huligani, nu doar pe arenele sportive din țară. Mai nou, niște indivizi dubioși ne fac de râs și afară!
image
Cea mai temută infractoare care a terorizat Spania e româncă. O armată de interlopi o asculta orbește
Tenace, ambițioasă și extrem inteligentă, dar nu în ultimul rând de o frumusețe răpitoare, ea a reușit să câștige toate războaiele cu bandele rivale.
image
Nou scandal sexual în universitate. „Profesorul de 67 de ani i-a propus să devină iubita lui. Să facă sex în fața unei minore“
Elaborarea unor Coduri de etică stricte privind hărțuirea sexuală în universitățile din România devine o prioritate, în contextul numărului din ce în ce mai crescut de astfel de cazuri care apar în spațiul public. Ultimul scandal de acest tip provine din Cluj-Napoca.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.