Cine mai are nevoie de dileme?

10 mai 2020
Ultimele zile din viața pisicii jpeg

Pentru că revista noastră trece prin timpuri dificile, simt nevoia să reiau acest text pe care l-am scris cu ocazia ultimei noastre aniversări – 27 de ani. Acum doar cîteva luni nu existau încă nici o criză și nici o pandemie, ne permiteam luxul de a ne aminti de începuturi și de a ne pune întrebări legate de rostul și sensul dilemelor într-o societate din ce în ce mai uniformă și mai lipsită de nuanțe. 

În 1997, într-una dintre primele zile ale primăverii, căutam pe o hartă a Bucureștiului (pe atunci nu existau GPS sau Google Maps) strada unde se afla redacția revistei Dilema și îmi făceam un traseu în minte: așadar, iau un troleu pînă la Romană, acolo schimb cu un autobuz, 131 sau 331, cobor la Piața Dorobanți, după care merg pe străduțele cu nume de capitale pînă cînd ajung undeva în apropierea statuii Aviatorilor. Traseul e perfect valabil și astăzi, doar că redacția nu se mai află acolo de multă vreme. Eram în clasa a XII-a la Mișu (Colegiul Național „Mihai Viteazul”), aveam și „marfa” (cum spuneau ziariștii în anii ʼ90): un text de două pagini scrise de mînă, destul de caligrafic, despre adolescenții „zilelor noastre” ale căror frămîntări nu le înțelege nimeni, despre generația mea, generația X. Aveam și ceva emoții, însă nu atît de mari ca în urmă cu șase luni, atunci cînd încercasem pentru prima dată marea cu degetul și mersesem cu un text asemănător la redacția revistei 22. Uneori mă întreb: ce-o fi fost în capul meu? Nu mă împinsese nimeni de la spate, părinții mei habar n-aveau ce urma să fac, nu mă sfătuisem cu ei, n-a fost nimic imperativ, nu-mi spusese nimeni că trebuie să scriu la Dilema sau la 22, sinceră să fiu nici nu reușeam să citesc cap-coadă cele două reviste, unele texte mi se păreau prea complicate și mă plictiseau. Însă ambele reviste existau la noi în casă, se citeau săptămînal cu consecvență, știam cumva că toți oamenii de valoare ai momentului scriau la Dilema sau la 22. Așadar, ce-o fi fost în capul meu? Probabil că aveam încredere în mine și mă consideram un „om de valoare”, însă mai degrabă cred că voiam să mă exprim și nu aveam unde, pe vremea aia nu existau blog-uri sau Facebook, puteai cel mult să scrii în revista școlii. Îmi amintesc că Dilema era într-un fel mai cool decît 22 (deși cool nu se inventase încă), iubitul meu dintr-a unșpea se dădea interesant și intelectual plimbîndu-se cu revista sub braț pe bulevardul Magheru, ca el mai erau și alții, uneori cînd mai venea pe la mine începea să-mi citească articole cu voce tare, pe un ton grav, de om mare. Totuși, primele mele articole a fost publicate în 22, poate că nu îndrăznisem să merg din prima la revista aia cool care se numea Dilema, ceva mă intimidase. Însă în redacția de la 22 nu mă simțeam în largul meu, deși fusesem primită cu deschidere și prietenie, totuși o perspectivă aproape exclusiv politică asupra vieții era un pic cam mult pentru un copil de 18 ani care voia și el să scrie despre generația lui, nu aveam repere, de multe ori se discuta despre personaje de dinainte de 1989 pe care nu le cunoșteam. Mă interesau mai degrabă chestiuni legate de „societate”, voiam să scriu despre rockeri și hippioți, despre găști și inegalități sociale, despre șanse și lipsa de șansă, despre școala care te îndobitocea, despre ce am priceput eu din comunism, cum era „înainte” și cum a fost „după”. La Dilema mi-am găsit repede locul pentru că mi-am dat seama că puteam să scriu despre orice (și nu s-a schimbat nimic în privința asta), cu condiția să aibă coerență, să transmită o idee și, nu în ultimul rînd, să fie bine scris. Și încă de la primele ședințe de redacție, am avut o mică revelație – habar n-avusesem pînă atunci, însă mă recunoșteam drept un om cu dileme. Cel mai mult mă regăseam în titlul rubricii domnului Pleșu, care mi se părea genial – „Nici așa, nici altminteri”, explica perfect toate îndoielile mele, nehotărîrea permanentă pe care mi-o condamnasem pentru că la școală „învățasem” că trebuie să fim oameni determinați în tot ceea ce facem, să n-o scăldăm atunci cînd e timpul să luăm o hotărîre, oamenii nehotărîți sînt oameni slabi etc., iar mie mi se părea importantă tocmai amînarea momentului, întoarcerea problemei pe toate fețele și mai ales observarea nuanțelor. La Dilema mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja – peste tot, în societate, în viața publică, politică, chiar și în viața personală există nuanțe, nu verdicte, nimic nu este definitiv și nici categoric. Să ai o astfel de revelație, de confirmare, la 18 ani îți poate schimba viața. În plus, la Dilema am întîlnit oameni „normali”. Oameni normali la cap, pe bune! Ceea ce era extrem de rar în anii ’90 (iar astăzi îmi vine să cred că astfel de oameni au dispărut cu desăvîrșire). Oameni care puteau purta discuții în contradictoriu uneori doar de dragul discuției, argumentînd fără ranchiună, fără resentimente, care nu credeau că dețin adevărul suprem. Iar astfel de discuții erau mereu creative, fie că era vorba despre legea pensiilor, despre economia mondială sau despre toaletele publice.

Au trecut 23 de ani de la publicarea primului meu articol în revista Dilema, nu m-aș fi gîndit niciodată că relația mea cu revista va fi una atît de lungă, aproape o viață de om. Însă uneori mă întreb: mai sînt oare același om cu dileme? Desigur că, odată cu trecerea timpului, orice entuziasm se mai temperează, aproape nimic nu mai reprezintă o noutate, lucrurile se repetă în buclă, intervine un manierism, o plafonare, de fapt o lipsă de chef. Nu mă mai interesează atît de mult „chestiunile sociale”, generația mea și cele care i-au urmat, șansele și inegalitățile, „m-am împăcat” pe undeva cu regimul comunist și cu faptul că ne-a distrus pe toți. De fapt, sinceră să fiu, nu mă mai interesează mai deloc astfel de lucruri. După o vîrstă, dilemele – cîte or mai fi rămas – tind să migreze spre zona existențială. Vîrsta în sine devine o dilemă, trecerea timpului, așteptarea, inutilitatea, conștientizarea unei posibile ratări, întrebarea „La ce bun?”. Fostele dileme personale se transformă în regrete – de ce n-am plecat din țară la 20 de ani? de ce n-am făcut o facultate mai practică și mai profitabilă? de ce am continuat să scriu? pentru cine? Toate acestea au avut însă odinioară un sîmbure de „nici așa, nici altminteri”. Toate nuanțele pe care le descopereai cu bucurie și exuberanță în jurul tău, în societate, se mută în interior. Dar, de fapt, ce s-a ales de aceste nuanțe? În acești 23 de ani, am fost cu toții martorii dispariției lor, una cîte una, pînă cînd am ajuns să trăim într-o societate calpă, fără dileme majore, deci prea puțin interesantă. Toate lumea, pe Internet sau aiurea, deține adevărul suprem. Timpul ne este din ce în ce mai fragmentat și mai ușor de irosit, de pildă citim doar titluri, nu mai citim articole, nu mai avem răbdare să parcurgem un text mai lung de un paragraf, însă noi avem deja o opinie deja formată în privința oricărei probleme, așa că vom comenta în cunoștință de cauză, ne vom spune părerea. Vremea formatorilor de opinie a apus. La fel cea a mentorilor, nimeni nu mai vrea să fie discipolul nimănui, e umilitor și, în fond, noi știm mai bine decît ei. Noi știm. Toată lumea știe, nimeni nu mai vrea să afle. Sau dacă vrea să afle, o face doar pentru a-și confirma ceea ce știa deja. Intențiile bune se transformă în ideologie. Generozitatea se afișează pe Facebook și obține like-uri, faptele bune sînt doar exterioare și atît. Citeam de curînd un interviu cu o activistă de etnie romă, o lectură chinuită din cauza limbajului de lemn, dar am dus-o pînă la capăt. Pe lîngă discursul deja șablon despre rasismul care e în toate și despre faptul că românii trebuie să plătească pentru că străbunicii ei au fost sclavi, m-am lovit de multe ori de modul în care folosea termenul de „umanitate”, cît de mult a fost afectată „umanitatea” ei de-a lungul timpului. Mi-am dat seama că termenul în sine a devenit extrem de confuz, nu se mai referă la oameni, la omenire, „umanitatea” a devenit ceva strict personal. Totul e personal. Așadar, ce nevoie mai avem de dileme? Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri“? Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate” tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul. De acei oameni „normali” care pot discuta o idee, care se pot certa fără să se certe și care nu sînt atît de siguri că dețin adevărul absolut. Mă bucur că, în redacția Dilemei, încă fac parte dintre ei. 

O mare invenție – contractul social jpeg
Moartea lui Tudor Vladimirescu: asasinat sau executarea unei pedepse?
Codul penal militar intern al Eteriei nu avea nici o valoare juridică.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
„Rusia trebuie să piardă”
Orice alt deznodămînt va duce la destrămarea ordinii internaționale așa cum o știm acum, cu consecințe ce nu pot fi estimate.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Punct și de la capăt
Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.
Frica lui Putin jpeg
Antimaniheism
Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?
m simina jpg
Pisicile de la Palatul de Iarnă
În altă ordine de idei, aș merge pe mîna Ecaterinei cea Mare: Albastru de Rusia și Angora albă.
AFumurescu prel jpg
Federaliștii și antifederaliștii români
A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem.
Iconofobie jpeg
Poeți (și critici?)
Dar şi cei croiţi astfel sînt, la urma urmelor, să admitem, nişte poeţi.
„Cu bule“ jpeg
Mim și mimă
În franceză, după unele oscilații de încadrare într-un gen, mime s-a fixat ca substantiv masculin, iar pantomime ca feminin.
HCorches prel jpg
Oldies but goldies
De la Simona Popescu la Emil Brumaru, de la Mircea Dinescu la Mircea Cărtărescu, autorii contemporani nu lipsesc.
radu naum PNG
Există un stadion nou de fotbal în Ghencea. Pentru ce echipă?
Da, există, dar numai pentru unii. Pentru alţii, nu există. E ca şi cum n-ar fi, ca şi cum în mijlocul acelui cîmp din Ghencea ar fi doar un lan de grîu, sau o groapă ca a lui Ouatu, sau vidul cosmic.
p 7 WC jpg
Revenirea „delictului de gîndire”
O persoană, spunea Atkin, nu poate fi reținută sau privată de bunurile proprii în mod arbitrar, nici chiar în vreme de război.
index jpeg 6 webp
Afacerea Tate și modelul românesc
Era, într-un fel, un amestec de sisteme de vînzare de tip MLM (multi-level marketing) cu principiile funcționării unei secte.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Skynet dă în bobi*
Tehnologiile avansate vor continua să evolueze și să aibă un impact major asupra societății.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Dubla măsură
Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene.
Frica lui Putin jpeg
Regii, vecinii noștri
Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.
m simina jpg
La Azuga (II)
Din păcate, după cel de-al Doilea Război Mondial noul regim politic din România a căutat să minimalizeze contribuția monarhiei în istoria țării.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ce oameni avem, ce oameni sîntem
Și în UE, relațiile dintre state au o bună doză de răceală și de cinism.
Iconofobie jpeg
Puțină genetică … literară
„Gena” funcționează, în acest context, asemenea sorții implacabile din tragedia antică. Devine fatum malus, predestinare obtuză.
„Cu bule“ jpeg
Paranghelia la discotecă
Descoperisem mai întîi un film grecesc din 1980, cu titlul în original Paranghelia, în care conflictul era declanșat de comandarea (= paranghelia) de către protagonist a unei muzici anume, într-un local.
HCorches prel jpg
Ca un cuțit de bucătărie proaspăt șters
Mircea Cărtărescu, în cîteva fraze, a spus, așadar, niște adevăruri tranșante și care trebuie rostite de o voce cu autoritatea lui.
radu naum PNG
Scapă Halep?
Există puţine certitudini în cazul controlului pozitiv cu Roxadustat al Simonei Halep, dar un lucru e sigur: orice ar fi, nu putem fi obiectivi.
p 7 WC jpg
A discreditat prăbușirea FTX „altruismul eficace”?
În cazul lui Bankman-Fried, riscul nu viza doar propria sa avere, reputație și poate chiar propria libertate.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Exploratorii existenței
Kundera nu extinde aceste observații și asupra altor acte artistice, dar cred că și în pictură, de exemplu, pot funcționa aceleași mecanisme.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Un an special pentru noi
Am trecut prin toate cele ale României. De 30 de ani, nimic din ce este românesc nu ne este străin.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.